Este acel anotimp… Anotimpul în care, de dor de Mirifica, mă colindă amintiri care mai de care mai dragi. Și mi-am adus aminte de un suflețel care și-a trăit visul vieții acolo, în Minunata, și care mi-a bucurat scurtele (prea scurtele ?) răstimpuri de fericire sezonieră.
Luxa are și ea o poveste. Povestea ei este una care începe trist, cu un obicei al oamenilor locului, acela de a se debarasa de cățeii nedoriți prin abandon pe vreun plaur în baltă.
Care scapă, scapă! Și nu prea scapă. Cățelușele sunt victimele cele mai frecvente. Dar nu vă grăbiți să judecați prea asupru niște oameni care au în sânge că porția de mâncare a unui cățel chiar contează. Nu-i aprob dar nici nu-i condamn pentru că eu nu cunosc decât fața feerică a Mirificei, deci…
Dar, ca să revin la poveste, totul a început într-o zi primăvăratecă în care Mitică și Ana, sătui de statul în casă și pe lângă gospodărie, hotărăsc să meargă la o „bibăneală” în baltă, așa, de distracție. Acum, eu nu știu dacă au prins sau nu bibani, dar cert este că, pe un mal mai înalt, un ghemotoc de blăniță scâncea și lătra cu ultimele puteri. Și cu toată scorțoșenia afișată a lui Mitică… cățelușa a ajuns în barcă și, mai apoi la locul ce avea să-i fie „acasă” toată viața.
De ce Luxa? Uite așa, că ăsta a fost numele suficient de sonor, dat de copii, ghemotocului gălbui.
Și pot să depun mărturie că nimeni, niciodată, nu a putut să se plângă că Luxa nu ar plăti tributul de iubire salvatorilor ei. Ba chiar și vecinilor, sau musafirilor de al căror suflet se lipea ca marca de scrisoare.
Dar „durul” Mitică a fost tot timpul iubirea declarată și asumată.
Nu prea au fost ocazii în care Luxa să nu fie prezență activă la orice discuție. În rest, viață și îndatoriri de cățel din Deltă: vânătoare de broaște și arici, joacă cu copii, luptă cu țânțarii, alarmă de șerpi, inspecție de bărci… ehei – nu-i chiar așa ușor. Dar merită răsplata odihnei alături de cei dragi.
Eu am fost doar unul din mulții prieteni ai acestui minunat cățel care mă saluta prima dimineața, devreme, când pregăteam barca de ieșire, mă aștepta după prânz, la întoarcerea din baltă, aștepta răbdătoare să curăț peștele, mă conducea țanțoșe, arătându-mi calea către casă când mă întorceam din sat și se culca pe prag, de „noapte bună”. Și a oferit dragoste necondiționată oricui a risipit o mângâiere cu ea.
Timpul a trecut, în ritmul ăla turbat în care trece pentru căței, și Luxa a îmbătrânit. Dar tot iubăreață și lipicioasă, și răpitoare de inimi a rămas.
Cândva, în clisa anului 2020, după aproape 15 ani, Luxa a părăsit paradisul Mirificei, pentru un alt paradis, cel al cățeilor.