Mai demult (pentru curioși aici!) am promis că am să revin în povestea anului 2001 pentru a vă dezvălui cum s-a terminat. Profit deci de promisiune pentru a vă povesti despre un subiect care, pentru iubitorii ieșitului în natură, este unul dintre cele mai importante, deși este mereu „acoperit” cu tăcere: WC-ul.
De obicei, firul poveștilor despre ieșirile în sălbăticie ocolește dibaci subiectul care – trebuie să recunoaștem – ține de realitatea vieții cotidiene. Unii/unele dintre voi, poate, v-ați întrebat cum o să rezolvați o problemă cotidiană (ce intră în sistem, la un moment dat trebuie să și iasă!) care, în confortul vieții citadine se rezolvă cu un simplu mers la… baie.
Cei/cele care nu v-ați întrebat… ei bine, mare greșeală. Pentru că odată ajunși în paradis, măcar o dată pe zi, ne cuprinde panica. Asta în cazul fericit în care stomacul nostru citadin, mai păstrează o urmă din faimoasa adaptabilitate a speciei. În caz contrar, apa locală și alimentele preparate – atât de frumos – la foc, ne vor face să simțim „chemarea naturii” mult mai des.
Atunci când grupul de „expediționari” este compus din masculi veniți să-și exercite pornirile ancestrale de vânători-culegători întorși în sălbăticie, problema este, relativ, simplu de gestionat întrucât, chiar dacă sunt tot mai puțini cei ce au făcut armata, un loc după o tufă este ușor de găsit iar pretextul pentru renunțarea la exigențele igenei citadine este creat. De restul (resturi ?) se ocupă marele reciclator care este viața ce clocotește oriunde, de jur-împrejur.
Ce te faci, însă, atunci când, asemeni nouă, din grup fac parte și neveste, copii, mămici, etc., pentru care nu există excepții de la reguli? Care, în unele cazuri, ar aștepta fie și cel mai mic pretext pentru o replică gen „până și la Govora este mai civilizat!”.
Păi am să vă spun cum am „evoluat” noi în această privință.
Inițial, la începuturi, nu băgam în seamă problema. Două suluri de hârtie igienică și gata, problema era rezolvată. Apoi, pentru că perioadele de ședere erau din ce în ce mai lungi, noi din ce în ce mai numeroși, cu porniri din ce în ce mai eco iar zona de campare din ce în ce mai populată, a trebuit să ne organizăm. Am desemnat o zonă mai izolată drept zonă tabu, masculii au purces la tăiatul buruienilor și au săpat o puzderie de gropițe. Asta pentru că am mers pe principiul că „toaletele” trebuie să fie de unică folosință și pisicile or avea ele motivele lor să-și îngroape secretele. Nu a mai rămas decât să punem la dispoziția utilizatorilor un număr de jaloane (bețe) cu care să marcheze locul unde erau îngropate „minele” și să stabilim semnul prin care marcam „ocupat” la toaletă. Ba unii dintre noi au confecționat și un tron portabil/demontabil pentru confortul deplin al operațiunii. De, chestie de tabiet…
Ei bine, o să vă întrebați care este legătura dintre lunguța disertație de mai sus, și continuarea poveștii din Mirifica anului 2001. Păi este…
În acel an, lovit fiind de ghinion în ale pescuitului, tot căutam un loc în care să prind și eu o fâță. Maestrul era în recital, oriunde ne duceam. Bineînțeles că noi, pescarii, profitam de deplasări și pentru a ne rezolva în sălbăticie, problema ce ar fi aglomerat „baia” sumar amenajată.
Era a șaptea zi de pescuit în care nu prinsesem nimic. Încă înainte de a-mi întinde arsenalul de lansete (mai multe ace în apă – mai multe șanse!), ochisem o cioată care promitea să fie bideul perfect. Și după toată agitația instalării, o gură de palincă și mai multe de cafea, plus fo’ juma’ de oră de așteptări sterile (timp în care maestrul scosese deja la aer un crăpcean de fo’ șase kile!), cu sentimentul unui evident „deja vu”, am pus momeală nouă în lansete, mi-am băgat sulul de hârtie igienică în buzunar și am pornit spre cioata cu pricina. Maestrul mi-a urat succes în operațiune, i-am mulțumit amabil printre dinți și mi-am văzut de drum, rugându-l să arunce un ochi, bineînțeles degeaba, și la sculele mele. Sau măcar să fie atent la clopoțeii de semnalizare.
Acum, trebuie să vă spun, că era vară și iulie, dar dimineața tot răcoare era. Și în dimineața aia era și ceață, și umezeală… Deci slip, pantaloni de trening și o bluză de trening.
Ajung la cioata cu pricina, mă dezechipez sumar și mă „concentrez” corespunzător. Și aud un sunet de clopoțel… Dar eu nu pic de papagal la orice glumă a Maestrului, așa că îl binecuvântez în gând pentru tentativa de a face bășcălie de un-pescar-fără-noroc-care-stă-pe-budă, și îmi văd de treabă. Imediat însă, mă trezește din reveria plăcerilor brahmane strigătul Maestrului care menționa ceva despre o lansetă de-a mea care voia să învețe să înnoate nesupravegheată în Dunăre. Strigătul era însoțit de sunete zburdalnice de clopoțel. Ceva din toată situația asta m-a determinat să re-evaluez situația și să mă reped prin tufele de muri, cu nădragii în vine, lăsând în urmă o dâră de hârtie igienică spre locul de pescuit.
Toată agitația era cât se poate de reală: lanseta mea, mai-mai să se rupă…
Restul este istorie: cum m-am chinuit cu minunăția de crap, cum Maestrul era să-și murdărească hainele cu nămol riscând excomunicarea din familie, cum nu încăpea peștele în minciog și cum, tremurând din tot corpul, am reușit să-l aducem pe mal.
O minunăție de crăpoaică de aproape 17 Kg (cântarul nu era digital, după cum nici aparatul de fotografiat nu era) și 1,09 m lungime. O splendoare! Și până acum cel mai mare crap prins pe Dunăre.
Uitate au fost zilele de ne-noroc, zgârieturile din rugii de mure s-au transformat în mângâieri, penibilul situației – uitat. Nu m-am simțit niciodată mai pescar norocos ca atunci.
După minunăția de pește au venit și alții, nu de aceiași talie dar suficient de mari ca să-mi transmită mesajul că urarea de „multă baftă la pescuit” făcută de prietenul cel larg la suflet și-a pierdut relevanța.
Și am avut încă o vacanță de vis în Mirifica! Și m-am bucurat de tot ce mi-a oferit de trăit.
O singură părere de rău am despre acea vară: că nu am redat Dunării crăpoaica. Dar sper că, în viața asta, o să am timp să-mi răscumpăr greșeala.
Nessy – ian 2022