2023 – 08 SEPTEMBRIE

Mânat din urmă de nevoia de a-mi plăti datoriile (8 saci de ciment) din nou la drum. Este prima dată în anul ăsta când mă avânt pe drumul din pădure și nu fără ceva emoții. Dar a fost bine. Pe lângă sacii cu ciment, Tombe cară și o mașină nou-nouță de tuns gazonul. Prietenii m-au convins că cea mai bună metodă de a înierba curtea este să tund regulat iarba, fără să o las să crească prea mare.

Mai am în plan să finalizez cu infrastructura electrică și să montez un raft în magazie ca să fac un pic de ordine. 2 – 3 zile, nu mai mult…

Lucrurile merg suspect de lin și am finalizat destul de repede lucrările exterioare, așa că am avut timp să și spăl rulota la exterior. O groază de licheni și mușchi. Am făcut și o curățenie generală în curte.

 

Acum chiar se vede gardul complet. Și am pregătit barca de iernat, fără apă în ea. Sper ca la anul să postez și imagini cu X13 pe apă.

Și… chiar n-ați observat ce culoare are cerul Mirificei?

Magazia arată atât de ordonat pe cât poate arăta o magazie. Sunt mulțumit.

Am avut timp să demontez și corpurile de iluminat din rulotă în scopul pregătirii lor pentru iluminat cu LED.

În privința modificărilor interioare, o să fie cam mult de muncă deoarece britanicii care au confecționat rulota au fost extrem de meticuloși: nu există cuie ci doar holzșuruburi care au fost înfiletate după ce au lipit cu nu știu ce adeziv adevărat lemnul. Răbdare!

Trecând cu bacul la Nufăru, nu pot să nu mă gândesc că, probabil, ăsta este ultimul drum pe anul ăsta în Deltă. Sunt semnale multe că mă așteaptă o toamnă-iarnă extrem de încărcată.

Dar, nu se știe niciodată!

2023 – 11 AUGUST

De data asta vin cu gânduri mari: stau cel puțin o săptămână dacă vreau să fac ceva. Intenția este să „ies din pământ” adică să termin odată cu lucrările de „infrastructură mare” – fosa centrală, racordul de apă pentru rulotă, alimentare cu energie electrică.

Ambiție mare.

Tombe geme, plin cu scule și ciment.

Moșul cel Bun râde iarăși de mine: în cele nici 20 de zile trecute, în curtea mea a crescut o junglă.

Dar nu-i nimic. Nero este prompt și mă desțelenește. Și tot el mă înțelenește parțial că îmi sapă o mega-groapă pentru fosa septică, mai lungă și mai lată cu aprox. 1 m.

Cornel este la datorie (nu știu, zău, ce m-aș fi făcut fără băiatul ăsta!) și mă ajută cu taluzatul și cu cofratul. Asta până de Sfântă Mărie mică. Pauză că nu se lucrează la nimic legat de casă că este păcat (Nevasta dixit) ! Deci nu lucrez și îmi permit o excursie către plopii care au fost martorii primelor mele întâlniri cu Mirifica. Dar asta este o poveste de spus pe îndelete.

Înapoi la lucru și, în paralel cu cofratul, mă apuc de șopronul pentru rulotă.

Pare extrem de simplu, dar nu e. O sumedenie de acțiuni mărunte – mută rulota cu cineva că Tombe nu are cârlig de remorcare, nivelează locul, marchează locul stâlpilor și peste toate astea emoția de „am calculat bine ce am calculat ?” – mănâncă incredibil de mult timp.

Vine și momentul de groază: BETOANE.

Folosim o betonieră a lui Cornel care a avut și zile mai bune înainte de a construi vreo trei case. După ce ajungem la placă și turnăm vreo patru betoniere, agregatul se hotărăște brusc că atât și-a propus să funcționeze. Dar pentru situații ca aceasta s-au inventat prietenii: Mitică furnizează prompt o betonieră funcțională. Continuăm dar se văd urmările supradimensionării săpăturii: cimentul se duce văzând – la propriu – cu ochii. Mitică intervine salvator cu un plus de opt saci din rezerva strategică.

Și am turnat-o!

Continuăm lucrările la șopronul rulotei.

Lucrurile se mișcă.

În paralel, cât ne mai odihnim, facem lucrări ceva mai mici ca săpat șanțuri pentru alimentarea cu apă a rulotei, a WC-ului de afară iar Cornel îmi sapă șanțul pentru alimentarea cu energie electrică.

 

 

Așa, ca o matriță pentru Marele Zid Chinezesc.

Poate un pic mai scurt: „numai” 47 m.

Mi se pare incredibil cât de eficienți am putut fi: în 5 zile am dat gata și șopronul rulotei.

 

I-am pregătit englezoaicei un loc pe cinste, cu folie anti-înburuienare, cu pietriș deasupra, cu dale de beton pentru picioarele de staționare. Parfum!

La capitolul „mărunțișuri” am montat și ultimul panou de gard. De acum curtea are gard la stradă. Mai rămâne de zidit stâlpul de lângă poartă care va găzdui căsuța poștală.

Dar s-a terminat timpul!

Abia mai am timp să-l rog pe Nero să mă ajute să poziționez rulota în aplasamentu de pe care va ieși la pensie. Trebuie musai să ajung la cealaltă acasă și nu mai am timp de partea care-mi place, cea cu firăraria. Data viitoare.

Nu știu cum voi putea să-mi achit obligațiile către oamenii care m-au ajutat, în stilul ăla lipovenesc, fără să pună întrebări, fără să se mire că nu m-am gândit de la început, fără să se gândească la altele atunci când am avut nevoie. Acum pot să zic doar MULȚUMESC! Și sper să pot să le plătesc cu aceiași monedă.

2023 – 21 IULIE

Câteodată îmi imaginez următoarea scenă: eu, gânditorul cu planuri mari, încercând să planifice în amănunte mici tot ce urmează să se întâmple în marșul voios către materializarea colțișorului de Paradis deltaic și, undeva, Moșul care râde în barbă contemplând la nesăbuința mea. Asta dacă ar avea timp și de mine…

Deci: de planurile mele de a încerca prima aprovizionare cu materiale pe la sfârșitul lunii mai, s-a ales praful!

Și iată-mă în a doua jumătate a lui Iulie, cu sărmanul Tombe samarizat ca vai de el, făcând prima vizită pe 2023 în Paradis. Urmele ploilor care nu se mai sfârșeau se mai văd, dar mai ales se simt, în porțiunile mai umbroase. Dar Tombe are meciuri în… anvelope, deci totul este ok.

Acareturile ridicate cu trudă au trecut cu bine peste iarnă. Exceptând apa aflată într-o relație total divergentă cu X13 – apă în barcă nu împrejurul bărcii.

Rulota, cu urmele ploilor, multe și zdravene, la exterior. În interior, exact așa cum am lăsat-o. I-am adus kit-ul rulotă-port (că nu se mai poartă „șopron”) manufacturat toată primăvara. În curte, ceva vegetație care a mai scăpat de coasa lui Cornel. A doua zi, repede acasă. Că vine ploaia.

2022 – 31 DECEMBRIE

Ultima zi a epicului 2022. An în care mi s-a consolidat ideea că intreprinderea mea nu este doar transformarea în realitate a unui vis ci este IMPERIOS NECESAR dacă nu vreau să mă molipsesc de boala care bântuie planeta… Dar să nu divagăm!

Aveam în plan:

• Gardul – mai am de pus două panouri, plus elementul „arhitecturalo-funcțional”;
• Amenajat rampa de legătură curte-șosea – realizat.
• Fosa – nerealizat;
• Instalația de percolare – realizat;
• Șopronul – realizat;
• Adus apa curentă în curte – realizat.

Am realizat neplanificat:

• Rulota – SUUUPER! A mai tras după ea și o minifosă;
• Magazia aferentă șopronului – cumva de așteptat având în vedere ceva lucrări mai de amploare în viitor.

   Acum, pentru 2023, având în vedere că economic lucrurile vor sta – sunt sigur! – ceva mai prost ca în 2022, mi-am propus să consolidez realizările și să fac și un mic pas înainte:

• Finalizat gardul;
• Construcție fosă principală și montat tubulatura de legătură cu minifosa și instalația de percolare;
• Realizat infrastructura electrică;
• Construit un acoperiș pentru rulotă, capabil să susțină o instalație de preparare apă caldă menajeră și eventual, ceva panouri solare;
• Amenajare amplasament definitiv rulotă;
• Amenajare podea șopron;
• Pasul înainte: Confecționare și montare ponton la Dunăre.

Și, bineînțeles, să visez în continuare.

2022 – 17 NOIEMBRIE

Pe mutește, fără nici un telefon, am primit două poze de a Mitică.

Este evident că s-a finalizat fosa colectoare.

   Mai pe seară m-a sunat și Cornel să-mi spună că totul este gata, conform specificațiilor tehnice.

   De acum am și canalizare la rulotă. Le mulțumesc din suflet și lui Cornel și lui Mitică, oameni fără de care lucrurile ar fi mers mult, mult mai greu.

2022 – 09÷16 OCTOMBRIE

   În concediu, la muncă. Cu Tombe transformat în auto-atelier am venit iarăși cu o listă ambițioasă de lucruri de dus la final.

   Mă cazez în rulotă pe care am branșat-o la o priză la Cornel. Întrucât nu am verificat încă instalația de apă, nu o brașez la apă dar am aranjamente cu Mitică și Vica pentru un duș pe zi și o ciorbă caldă.

   Din păcate, Cornel este antamat la o altă lucrare așa că o să bobinez mai mult singur. Asta e! Nu este el de vină că programul meu este alambicat și că nu-mi pot programa concediul decât cu o săptămână în avans. Omul a promis că o să ajute pe altcineva.

   Ca să-mi mai aline din neliniști, Mirifica îmi oferă o mică încurajare. Sper să fie de ajuns.

   Cornel mă poate ajuta doar două zile. Profit de perechea de brațe în plus și încerc să facem cât mai mult în aceste două zile. Așa că montă poarta pietonală ca să aibă timp betonul să se usuce.

   Apoi, pe „repede-înainte” montăm stâlpii și frontonul magaziei, precum și structura de rezistență a podelei.

   Vreau să punem împreună și plăcile de OSB ale podelei, nu de alta dar plăcile de 25 mm sunt peste tonajul maxim autorizat al subsemnatului. Am reușit și o să mai am nevoie de mâinile lui Cornel ca să pun plăcile de OSB de la acoperiș. Cu pereții laterali, sunt sigur că o să mă descurc. Mai greu, dar o să mă descurc.

   Mirifica mă îmbărbătează cu un răsărit de zile mari. Am nevoie după două zile de muncă în pas alergător. Mai ales că astăzi va intra în acțiune Nero cu buldo. Până vine, montez unul din cele două panouri de gard din plan.

   Mai întâi săpăm groapa și montez pe poziție instalația de percolare. Apoi o acoperim și… e gata de funcționare.

   Apoi sapă – „la precizie” – groapa pentru fosa rulotei. A ieșit un pic cam prea adâncă, dar nu-i nimic că se mai poate astupa.

   Mă apucă groaza când văd cât șanț a săpat pentru a trage o conductă de apă de la branșament și până lângă magazie. De fapt știu cât: a încăput un colac de țeavă de ¾ de 50 m. Îl astupă și pe ăsta după ce am plantat țeava. Mă mir că terenul a căpătat aspectul de la început. Nero e chiar meșter. Și cu asta s-a terminat. Și cu săpăturile, și cu ziua. Sunt rupt.

   Seara m-am dus la un duș și la un șpriț la Mitică. M-am întors și mai rupt.

   Mirifica nu se lasă și din sacul cu minunății scoate un alt răsărit de poveste, dătător de energie și poftă de viață. Am de finalizat instalația de apă plus de lucru la fosa rulotei.

   Mai întăi apa, că poate reușesc să testez instalația rulotei. Am pus un robinet de ¾ la poartă, pentru debit mare.

…și unul la magazie de ½ . Deja am sursă de apă lângă mine. Nu am crezut că o „chestie”, atât de mică în termeni de amenajări, mă poate bucura atât de tare. Din păcate, toată moșmondeala mea șanțul (mic), cu cuplele și robineții (că nu sunt punctul meu forte) m-a costat o jumătate de zi. Așa că mai lucrez ceva la pereții magaziei unde am restanțe serioase față de plan. Este greu de unul singur!

   Profit de faptul că am săpat fosa colectoare de la rulotă ca să instalez și o instalație de împământare pentru aceasta. Știu că nu sunt bani aruncați în condițiile în care rețeau a electrică din zonă are mari fluctuații.

   Am testat și instalația de apă a rulotei. Cum era de așteptat, robinetul de la „bucătărie” nu închide complet. În rest pare să fie bine. Cu această ocazie mi-am făcut și necesarul pentru instalația de evacuare a apelor uzate din rulotă.

   Cu resurse fizice din ce în ce mai limitate am reușit să termin magazia. Este evident că nu voi reuși să finalizez tot ce mi-am propus în această ieșire.

   Mă concentrez pe ce poate fi finalizat acum, așa că reușesc să montez și ultimul panou de gard. Nu arată rău de loc, iar dacă vă întebați ce este deschiderea din mijloc… ei bine, o să aflați cândva!

   Întrucât timpul alocat a expirat, m-am apucat de un pic de ordine și de strâns sculele și materialele înșirate peste tot.

   Și cam așa arată ce am reușit în 6 (șase) zile de muncă zi lumină – e drept zi de octombrie. Sunt mulțumit și cred că după ce o să tencuiesc magazia, o să arate și mai bine.

   Întrucât presimt că este puțin probabil ca vremea și rpogramul să-mi mai permită o altă „expediție”, am pregătit terenul pentru Cornel pe care l-am numit șef de lucrare pentru finalizarea fosei de colectare.

   Sper să vină și vremea în care să nu mai fiu alergat de termene și să mă pot integra în timpul acestui loc!

2022 – 18 AUGUST

   Din nou la drum. De data aceasta cu Dusterini. Și pentru ca Dusterini să nu fie singur, i-am atașat peridocul care o transportă pe X13. Iar în barcă, iarăși materiale de construcție și instalația de percolare. Profit de faptul că nu pot să merg – din motive de lungime atelaj – prin pădure și filmez drumul care, nici de data asta, nu se desminte: în parte infernal.

    Profit de faptul că ajung cu Dusterini aici ca să aranjez rulota într-o poziție convenabilă pentru următoarele lucrări de infrastructură. Nu este prea departe de locul unde va deveni o prezență permanentă.

   Am inspectat punctele nevralgice ale rulotei (pe care eu le consider așa), și consider că am făcut o treabă bună. Următoarea vizită ar trebui să fie de 5÷7 zile, deoarece am hotărât să adaug șopronului o magazie și să-l închid pe trei laturi. Mergem înainte!

2022 – 13 AUGUST

   Astăzi am asamblat, de probă, instalația de percolare. Adică acea instalație care întoarce în pământ apa menajeră uzată, după tratarea cu enzime și alte bacterii. V-am spus că sunt ecologist!

   A fost nevoie să fac o investiție mărișoară în instalația asta deoarece soluția clasică, cu tuburi de dren, nu funcționează în solul argilos din deltă și se înfundă foarte repede.

   Și nu vreau să aplic soluția locală de folosire a conținutului fosei pe post de îngrășământ. Chiar nu vreau!

   Oricum, în planul de infrastructură inițial au apărut schimbări majore. Datorită apariției rulotei, ceea ce inițial trebuia să fie o fosă de decantare a grăsimilor menajere, se va transforma într-o fosă de 2÷3 mc pentru apele reziduale din rulotă, urmând ca, mai apoi să fie conectată cu fosa mare, a întregii gospodării. Alți bani altă distracție, altă ordine de priorități.

2022 – 31 IULIE

   Domnul cu care am vorbit să-mi tracteze rulota în curte, s-a achitat de sarcină.

   Așa că rulota a ajuns în curte, în paza și apărarea lui Cornel.

   Să spun că îmi arde pământul sub tălpi să mă duc să „o iau în primire” cu ochi de stăpân? Spun, că este adevărat! Am început deja să fac planuri de amenajare. Cert este că voi urma sfatul lui Petre, fostul stăpân: întrucât nu va mai pleca din curtea mea decât spre… Raiul rulotelor, îi voi face o copertină, ceva care să-i prelungească viața la pensie.

2022 – 30 IULIE

   În urma aventurii cu construcția magaziei, ceea ce intuiam, s-a confirmat: Degeaba economisesc prin forța de muncă, muncind eu, dacă banii îi dau pe cazare atât timp cât sunt acolo la muncă. Încă de la început mi-am dorit ca pe acel loc, ca organizare de șantier, să am o rulotă, ceva, care să-mi asigure un minim confort și care să-mi lase libertate totală în organizarea programului de lucru.

   Am căutat în zonă rulote care să aibă ca dotare minimală duș. Misiune imposibilă. Ori nu aveau dotările minimale, ori erau într-o stare deplorabilă, ori aveau prețuri de casă mobilă (apropo, am luat în calcul și asta).

   La ultima escapdă, Cornel mi-a povestit de Petre, care avea o rulotă pe care nu o mai folosea. L-am căutat pe om, am dat de el, am vorbit, am văzut rulota, am „bătut palma” telefonic și a rămas să ne întâlnim la fața locului pentru evaluarea finală și plată.

   Oricum aveam de cărat mai multe materiale, inclusiv poarta pietonală și două panouri de gard, așa că… La drum!

   Am profitat de ocazie ca să o „împrietenesc” pe Bia cu Tombe și, în același timp, să-i dau ocazia să viziteze – pentru prima dată – ceea ce eu numesc Paradis.

   Într-o bună tradiție, prietenia ei cu Tombe era să se sfârșească înainte de a începe. Tombe, încărcat peste măsură cu dale de beton, ciment, OSB și alte mărunțișuri, a protestat refuzând să urce cu „a întâia” panta de la bac. A trebuit să cuplez tracțiunea grea. Din mers.

   Dar a fost ok. Drumul a decurs normal, ne-am întâlnit cu Petre, am finalizat tranzacția, am găsit cine să ne tracteze achiziția până în curte, am descărcat materialele, am vorbit cu vecinii, ce să mai… totul ok.

    Trebuie să vă spun că rulota, deși era nefolosită de doi ani, este într-o stare excelentă pentru că Petre a iubit-o și a avut grijă de ea din pasiune, nu din necesitate. Probabil că pe la instalația de apă voi găsi ceva garnituri uscate, instalația electrică trebuie să o aduc mai spre stilul meu de utilizare, dar, în rest nimic. Toate cele de pe ea (aragaz, cuptor, frigider, etc.) funcționează.

   Spre seară, după o zi plină, în drum spre casă, sub presiunea unei mici furtuni la Tulcea.

2022 – 10÷15 IULIE

   Parcă, sincronizat cu dorința mea, vremea a fost destul de capricioasă în Deltă și drumurile au devenit practicabile destul de târziu, dându-mi timpul necesar pentru semi-fabricarea în regim „home” a unei părți din gard și a unui șopron.

   Gardul pentru că olteanul mai întâi își face gard și apoi casă (!) și șopron pentru că am nevoie de un loc în care să nu plouă unde să depozitez materiale și să experimentez (tot nehotărât!) procedeul de construcție din semi-fabricate.

   Așa că mi-am luat 7 zile de concediu (să am un pic de timp) și cu Tombe samarizat ca vai de el, am pornit la drum. Drumul prin zăvoiul de pe malul Dunării este cu siguranță cel mai bun, deși – în IULIE – încă nu este complet uscat.

Mi-am stabilit cartierul general, în regim pensiune completă, la Mitică. Parcă să-mi fac singur în ciudă, în fiecare dimineață, văd cum îmi doresc să arate malul Dunării în fața curții mele. Ba nu: Ca să mă motiveze.

   Am început „în forță” deoarece calendarul este foarte „strâns”. Ajutat de Cornel, am montat primul panou de gard. Lemn și fier. Beton doar cât este minim necesar să țină stâlpii. Culoare: albastru de Gorgova.

Diferența de nivel între drumul proaspăt asfaltat și curte este destul de importantă. Ori, în plan, trebuie să pot intra în curte și cu o mașină care nu este Duster ori Tombe. Și pentru că nu pot ciunti din rambleul digului (este și dig de apărare), trebuie să ridic un pic nivelul curții, mai ales în zona dinspre poartă unde cota este mai mică.

   Așa că Nero se întrebuințează, aduce patru „Rabe” de 16 tone cu pământ și, tot el, îl nivelează adecvat scopului. După ce se întărește betonul de la stâlpii montați, pot trece la montajul porților de acces auto.

   Între timp, împreună cu Cornel, am trecut la montajul șopronului. Este confecționat (cu excepția OSB-ului) doar din materiale recuperate și prelucrate. Șopronul va  fi construit doar din lemn.

   Vremea nu ține cont neapărat de nevoile mele, așa că o ploaie scurtă, de vară, mai taie un pic din elan. Foarte bine că, oricum mă cam lăsau mușchii. Și îi aduce un omagiu și eroului Tombe care a cărat prin hârtoape, cam tot ce pun eu acum în operă. Aici, chiar și necazurile au doza lor de minunăție…

   Pentru că ne-am mișcat extrem de bine, după trei zile am ajuns la stadiul ăsta, cu munca a doi oameni. Deși sunt obosit, sunt și foarte mulțumit.

   Montajul porților auto a fost aproape relaxant. Este ultima activitate pe care mi-am propus să o duc la bun sfârșit cu această ocazie. Tombe este exilat în afara curții până când se va întări betonul stâlpilor de la porți. Gardul pare să prindă contur.

   În a cincea zi, după finisarea acoperișului, mi-a rămas un pic de timp să fac ordine în materialele rămase și să organizez un pic spațiul sub șopron. Așa că în ultima zi, mulțumită lui Mitică, am și eu parte de o mică recompensă: O zi în Baltă, măcar să-mi crească motivația, să nu uit pentruce lupt.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

2022 – 09 MARTIE

   A trecut ceva timp de când nu m-am ocupat de Jurnal dar de stat nu am stat. Pe fondul nebunelii generale (din lumea contemporană), văd asta la Tv (nu că nu m-aș fi așteptat):

   Așa că toate planurile mele relativ la cum voi construi colțișorul meu de paradis s-au… modiificat radical. Nicio urmă de speranță că ar mai fi posibilă vreo întoarcere la normalitatea cunoscută – la prețurile materialelor de construcție și al forței de muncă, mă refer! Este clar: dileala mondială cu „climate change” a ajuns dincolo de „Point of NO Return”. Că este o dileală, o spun eu, un prieten militant al naturii și am argumenete cu duiumul, dar nu am să cad în capcana de a mă apuca să fac partizanat, cu atât mai mult împotriva unei idioțenii. Nu de alta da’ proștii au mintea odihnită!

   Deci: Renunț? NU! Continui cu prudență și într-o nouă paradigmă ceea ce am început. Voi considera drept o binefacere faptul că voi realiza, ad literam, cu mâinile mele ce mi-am propus. Probabil cu alt calendar și, sigur cu alte costuri. Mai am câteva mici teste de făcut, dar este evident, că cele mai mari costuri sunt cele relative la forța de muncă.

M-am apucat de lucru!

P.S. Scuze pentru disertația – cam lungă – în afara scopului acestui Jurnal, dar fără aceasta, cred că s-ar pierde „contextul istoric”.

2021 – 08 OCTOMBRIE

   Astăzi Nero mi-a făcut o mare bucurie: a reușit cumva să-mi aducă 14 tone de pietriș și 14 tone de nisip de râu. Poate părea orealizare minoră dar este URIAȘĂ.

   Sper că din aceste materiale să torn tot betonul de care voi avea nevoie iar restul să-mi rămână pentru îmbunătățiri funciare.

2021 – 05 OCTOMBRIE

Iar pe drum cu Tombe. De data asta, pe lângă materiale de construcții, mai car ceva: WC-ul.

Nu se poate sta undeva fără deci este prioritatea zero. Am experimentat procedeul de semi-fabricare, adică îl fac din bucăți acasă, unde am de toate (scule, energie, materiale, etc.), îl demontez, îl transport și-l montez pe locație.

Cu ajutorul lui Cornel, nu a ieșit chiar rău. Oricum, pe fondul crizei/crizelor din construcții și a relațiilor, tot mai dificile, cu cei ce-și zic constructori, mi se înfiletează tot mai puternic ideea de a construi cu mâinile proprii ceea ce am de construit. Până la o decizie, mai este de calculat și gândit. Om vedea!

Pentru că nu cred că mai este timp de încă un drum anul ăsta, cam așa arată curtea, văzută de lângă proaspăt construitul WC. Poate se distinge, la stradă, și gardul pus în operă de Cornel.

2021 – 18 AUGUST

Am început să car și astăzi am făcut primul drum cu Tombe. Car materialele care, de ceva vreme îmi umplu curtea. Cum nu sunt nabab, colectez orice material care corespunde planurilor mele de construcție. Reciclez și refolosesc. Unde nu am încotro, cumpăr și nou. Ca să fiu cinstit până la capăt, e și un suflu ecologist în planul meu. Deci lemn și fier, mai puțin beton și nu plastic.

Tombe s-a comportat impecabil, în ciuda drumului încă incomplet uscat. Deci merită și el o fotografie în mediul ce-i va deveni „Acasă”.

2021 – 26 IUNIE

Pare că a trecut mult timp și nu s-a întâmplat nimic. Ba s-a întâmplat!

S-a întâmplat că, după multe-multe căutări am găsit mașina care mă va ajuta să construiesc Raiul.

Am căutat un VW Transporter diesel deoarece aveam o părere excelentă despre acest model. Aș fi vrut unul care să aibă și tracțiune 4×4 că drumul până în Paradis… e pavat cu munți de noroi și hârtoape. Și, eventual să nu coste o avere.

Și am găsit asta: VW LT35 din 1991, diesel, cu tracțiune spate, care nu a costat o avere.

Fostul proprietar voia să construiască un camper dar, în timp a rămas fără… mușchi. Norocul meu deoarece îi reparase capital toată caroseria și arăta impecabil. Argumente în plus au fost spațiul generos de încărcare și garda înaltă la sol.

Am obiceiul să-mi botez mașinile, așa că asta a primit numele de cod TOMBE. Sper să-și facă treaba!

2020 – 18 AUGUST

   Lucrurile se mișcă, chiar dacă nu întotdeauna în sensul dorit. Am primit telefon de la Cornel că Nero a defrișat jungla. Cu gard cu tot. Pe cale de consecință, vacile satului, au hotărât că cel mai curat loc de înoptat este pe terenul meu. Asta n-ar fi mare lucru, dar lasă în urmă roiuri de tăuni care nu sunt tocmai pașnici. Musai trebuie încropit un gard la drum.

   Așa că am împrumutat un microbuz – care a avut și zile muuult mai bune, am făcut o excursie la Dedeman pentru achiziția de stâlpi și plasă și am purces iar la drum. Oricum eram curios să văd cu ochii mei cum arată curtea defrișată.

   Ei bine, cam asta am văzut de pe strada proaspăt asfaltată. Și m-am cam speriat de cât de mare este „colțișorul” de Rai pe care trebuia să-l gospodăresc. Bine că a mai rămas din stuf ceva…

…iar stâlpul de lângă branșamentul de apă era ultima rămășiță a gardului ce căzu pradă lamei de buldo-escavator.

   Cornel a rămas să rezolve problema montajului la gardul provizoriu iar eu am realizat că dacă nu vreau să cheltuiesc averi pe transport, trebuie musai să am propriul mijloc de transport.

2020 – 27 IUNIE

   Este cazul să mă apuc de treabă, mai ales că mi se confirmă că drumul este bun. Așa că plec pentru două zile la Gorgova. Dusterini își face treaba și ajung.

   Este prima dată când parchez în fața… colțișorului de paradis. Mă așteptam ca vegetația să fie „în formă” dar realitatea îmi depășește toate așteptările: pur și simplu se revarsă peste gard (sau ce a mai rămas din el).

   Lângă poarta veginului din VEST observ branșamentul la rețeaua de apă. La prima vedere nu pare, dar Mitică a făcut treabă excelentă. Bonus, câțiva metri de țeavă în curte și un robinet. E de bine!

   Gardul meu nu are poartă. Așa că pentru a inspecta ce se află în junglă, cu chiu, cu vai, sar gardul în jungla luxuriantă. Vreau să mă conving cu ochii mei că locul nu băltește.

 

 

 

 

 

 

 

 

   Probabil că terenul pe care l-am cumpărat a fost (confirmat!) grădină de legume și alte plantații agro de pe lângă casă. În sine, asta este o veste bună: nu băltește și are un sol de calitate mai bună. Vestea rea este că de mulți ani nimeni nu s-a mai ocupat de teren. O altă veste rea este că a crescut și ceva stuf pe acolo. Ăsta are rădăcini și la cinci metri adâncime și este foarte greu de stârpit.

   Am făcut cunoștință cu vecinii. Cornel, vecinul de la EST, este omul cu care, în mod sigur mă voi înțelege foarte bine. Dealtfel, Mitică mi l-a recomandat călduros ca ajutor în ceea ce am de gând să fac.

   L-am cunoscut și me „omul minune” – Nero. Nero, deși nu este localnic, pare să fie croit din același aluat ca și băltăreții mei dragi. A, și are un buldo-excavator. Cu care a promis că-mi va „trage la linie” terenul și mă va scăpa de junglă. Am bătut palma.

   Nu puteam încheia fără să vă arăt și obiectivul principal: Așa arată malul Dunării în fața casei.

2019 – Sfârșit de NOIEMBRIE

    M-a sunat Mitică să-mi spună că am branșament la apă. Ura! Până acum totul a fost ușor. Ușor de tot. Suspect de ușor!

2019 – Sfârșit de OCTOMBRIE

    Pe drum. Trebuie să-mi declar PROPRIETATEA la taxe și impozite locale. Asta e: o să plătesc toată viața pentru că m-am născut pe planeta asta.

   De data asta cu Duster-ul până la Partizani și de acolo mă duce Mitică cu barca până la Maliuc. Totul, conform planificării. Cu un bonus pentru spiritul civic: Doamna secretară – în timp ce evalua încă un potențial posesor de pensiune – mă întreabă dacă nu vreau să mă branșez la rețeaua de apă (am uitat să spun că Gorgova are apă curentă din fabrica proprie, rețea de curent – stâlp la poartă – iar  în sat se desfășoară lucrări de asfaltare). Ba vreau, așa că scriu cererea și gata. Și, da doamnă, va fi o pensiune: Pensiunea sufletului meu.

   Mă mânca sufletul să trag o fugă până la Gorgova, să-mi văd proprietatea cu ochi de proprietar. Dar lasă, că se strică vremea, așa că fuguța acasă. Rămâne pentru la anu’.

2019 – Se întâmplă!

   Și am tot căutat. Ideal ar fi fost să găsesc ceva construit pe o bucățică de vreo 500÷600 mp. Dar una este ce cauți, alta este ceea ce găsești: unde corespundea suprafața de teren, construcția era prea dărăpănată și ar fi necesitat investiții serioase pentru demolare iar unde construcția corespundea scopului, suprafața de teren era imensă.

   Prețurile… hmm… Mult variabile. Unii nu voiau să vândă și cereau sume nerealiste, alții își imaginau că au de vânzare Palatul Dogilor. Dar am perseverat.

   Undeva, pe un gard dărăpănat ce împrejmuia o mică junglă vegetală, am găsit un număr de telefon scris cu vopsea, abia vizibil. Bine, în fotografia pe care o vedeți el este chiar invizibil deoarece cred că fostul proprietar are același număr de telefon.

   De aici totul a mers strună, aproape de la sine. Vreo două negocieri, vreo două ședințe de coordonare, o întâlnire la notar și… GATA!

Am devenit proprietar pe o bucățică de Paradis!

2001÷2018 – Începuturi

   Din 2001 am început să mă mișc. Un bun prieten avea o rudă care vindea ceva teren în mijlocul Deltei. Preț de mai-nimic. Problema era că eu nu aveam mai-nimicul ăsta. Așa că l-am cumpărat cu alergătura mea și cu banii altcuiva. Care „altcuiva” la un moment dat, având nevoie de bani – nu judec!, l-a vândut. Și m-am întors la pătrățica unu! Aventura asta mai mult m-a ținut încurcat. Mi-a creeat impresia că deja aveam ceva ce nu aveam. Dar am înțeles, atât de evidentul mesaj al proverbului „Lucrul amestecat, miroase a…” și mi s-a format ideea de a face tot ceea ce este posibil, atât cât s-o putea, prin forțe proprii.

   Apoi, prin 2017 s-a ivit o altă ocazie: Un „îndrăgostit” de Deltă, aflând el că peștele nu mai crește în copac, s-a dez-îndrăgostit și vindea o căbănuță – cam dărăpănată – și o palmă de loc. De data asta, material,  îmi permiteam achiziția. Exact ce-mi trebuia mie! Iar agitație, iar planuri, iar vise și proiecte duse până la detalii mici. Cert este că respectiva persoană avea sânge de comerciant: ne-am înțeles, am bătut palma, am pregătit actele, a doua zi trebuia să mergem la notar, dar… a găsit pe cineva care oferea niște firfirei în plus! Aș fi putut plusa și eu dar nu am putut trece peste măgăria cu schimbatul regulilor în timpul jocului. S-a dus și asta!

   Întâmplarea asta a lăsat ceva urme. Am trăit dezamăgirea copilului care află că tortul din vitrină este frumusețe stearpă, butaforie. Mi-am revenit destul de greu. Însă am luat hotărârea că TREBUIE să rezolv ACUM problema. Am renunțat la lectura anunțurilor și la promisiunile „amicilor” și am început să caut din poartă în poartă la fața locului.

Vremea viselor

    Da. Vremea viselor. A fost…

   A fost pe vremea când intoxicat de frumusețea Mirificei aș fi vrut ca timpul petrecut în sânul ei să nu aibă sfârșit. Dar avea!

   A fost pe vremea când parcurgerea drumului în escapadele noastre anuale, era o aventură în sine ce merita o poveste separată.

   A fost pe vremea când tehnologia și produsele vestice nu ne acaparaseră cu totul, când un motor de barcă se auzea rar – și atunci era, cel mai probabil, al autorităților, când telefonul celular avea dimensiunile unei valize iar singurul semnal Tv îl primeai pe calea undelor.

   A fost pe vremea când mai existau vestigii ale fostei epoci, vestigii care mai țineau locului trăitorii autohtoi, concentrați în câteva așezări, oferindu-le un minim de confort.

   A fost pe vremea când descopeream un alt soi de oameni. Altfel decât știam eu. Mai aspri, mai ne-șlefuiți, mai impredictibili în situații banale (mă gândeam eu în mintea mea necoaptă) dar de o puritate pe care o intuiam cumva.

   A fost pe vremea când nu aveam mai nimic, fără să știu că aveam totul.

  Și acum, pentru că acest pseudoblog nu este – decât în parte – despre vraja Mirificei, ci despre lucruri foarte concrete, materiale, menite să constituie infrastructura visului, acea perioada aș identifica-o în timp cam din 1995 până prin 2000-2001. Sau, dacă mă gândesc la semnificația Mirificei pentru mine, a fost de când mă știu și până în 2001.

Acum vine întrebarea firească: Care este visul?

Unii o să râdă, alții o să zâmbească superior („Uite ce mărunt visează și ăsta!”). Dar o să fie și unii care o să înțeleagă:

Visez la un loc al meu, în mijlocul Deltei, înconjurat de oamenii pe care încerc, încă, să-i pricep. Un loc în care să mă bucur de fiecare răsărit de soare și de spuzeala de stele de la miezul nopții. Unde Mama Dunăre să fie la doi pași. De unde să pot pleca dimineața cu gândul la capturi capitale și la minunății ce așteaptă să fie văzute. Și unde să mă pot întoarce seara, încărcat de poveștile locului, ce abia așteaptă să fie spuse la căldura cercului de prieteni care înțeleg.

Un loc unde secunda să nu mai țină cont de frecvența rezonanței Schuman ci să fie doar viață trăită.