Notă: C.O. – pentru cei care nu știu – este acronimul pentru „Concediu de Odihnă”, în sensul prezentului articol numai parțial adevărat…
Poate unii dintre voi s-au întrebat de multe ori cam care este parcursul unei aventuri în Mirifica. Sau își doresc o astfel de aventură și nu prea știu de unde să „o apuce” pentru a o aduce la viață. Ei bine, am să încerc eu să vă expun cum sau desfășurat lucrurile în cazul meu.
Mai întâi este necesar să existe dorința!
Cine n-ar dori să petreacă o perioadă de timp în Deltă ?!? Ei bine… destul de mulți. În ceea ce privește Delta Dunării, circulă o groază de clișee.
Unele transmise folcloric – „din gură-n gură”, ca bine-cunoscutul „o să te mănânce țânțarii și șerpii”. Și, culmea! – există o doză de adevăr în asta dar nu în sensul evident al expresiei, ci, mai degrabă, ca o consecință firească a lipsei de informare, a „aruncatului cu capul înainte” în ceea ce pare o aventură. Este normal ca acolo unde este teren mlăștinos, căldură și vegetație abundentă (ai ghicit: așa arată Mirifica vara!) să existe și țânțari, și șerpi, și broaște și multe alte mii de vietăți, văzute și nevăzute, știute și neștiute. Acolo trăiesc ele, vietățile! Iar noi, noi suntem musafirii – de cele mai multe ori nepoftiți – acasă la ele. Și cred că este ceva în neregulă să impui regulile tale de musafir gazdei în loc ca tu, musafirul să te conformezi regulilor casei.
Altele, sunt generate mediatic – să trăiască internetu’! – de către cei care au un interes în acest sens, iar aici mă refer în principal la agențiile de turism sau, ca să fiu mai corect, la așa zisele agenții de turism care îți promit peisaje mirifice, puzderie de păsări, mâncăruri pescărești gătite de lipoveni cu barbă, pește care sare direct în juvelnic, cazare de 5+ stele și câte și mai câte. Majoritatea, dacă nu toți, uită să menționeze că:
- Ai să admiri peisajele Dumnezeiești dintr-o barcă dotată cu un motor de 200 cai putere mânați de un tânăr imberb, probabil fără permis de transport pasageri, care își demonstrează sieși cât de viteaz este spre disperarea turiștilor echipați cu veste de salvare gen costum de supraviețuire, în timp ce manelele urlate din boxe se chinuie să acopere mugetul motorului la regim de decolare. Și totul în 20 de minute că „time is money”, nu-i așa?
- Păsările care pot fi observate în condițiile de mai sus sunt cele care au oarece dizabilități (surde) sau sunt obișnuite cu atmosfera citadină (pescăruși, ciori, etc.), celelalte, specifice locului încercând, din ce în ce mai fără succes, să se ascundă acolo unde cotropitorii nu pot ajunge;
- Mâncărurile pescărești… ei bine sunt delicioase! Dar nu știam că dorada regală crește în Deltă. Din motive generate de lăcomie – credeți că mașinile alea luxoase care costă cât trei apartamente și circulă cu numere de TL prin București sunt cumpărate cu-n surâs? – Mirifica nu mai are pește de dat! Iar pe ăla pe care-l mai are îl ține cât poate ea de bine ascuns în japșe și ostroave în care „electricienii” nu pot ajunge. Așa că, drag aventurier deltaic, ai să mănânci în Deltă o groază de preparate din pește de la… Metro, Lidl, Kaufland, Selgros și care or mai fi mai la îndemână. Pește preparat de oameni care gătesc așa cum le ceri tu și nu cum i-au învățat părinții… Oricâți bani ai da, oamenii nu-și permit să prindă un șalău de 3 Kg ca să-ți facă ție 600 de grame de file… Poate dacă prinzi tu șalăul, dar asta este altă discuție… Și sturionul pe care ți-l oferă „cineva care gătește doar pentru grupuri speciale, pe șestache” să fii sigur că este de acvacultură. Nu de alta, dar nu cred că mai există în Marea Neagră atâta sturion cât se oferă „blat” într-un sezon turistic în Deltă;
- Despre „abundența” de pește a momentului în Deltă am mai zis mai sus. S-au dus timpurile când cu un ac cu gămălie și cu meșină legată de-o trestie scoteai de-o saramură! „Electricienii” și-au făcut datoria: prima victimă nu este crapul de 10 Kg ci puzderia de mărunțiș din care ieșea mai susnumita saramură. Așa că dacă vii pentru o aventură prin agenție, fă o economie de spațiu și efort și lasă-ți undițele acasă!
- Cazarea de 5 stele există, dar n-ai s-o găsești publicată pe site-uri ci cumva underground, printre cunoscători. În general, dacă vrei baie cu jacuzzi și piscină clorinată, nu le căuta în Deltă. Gândește-te că aici nu prea există canalizare și doar câteva stații de epurare a apei. Iar bătrânele lipovence care apretau lenjeria de pat până când devenea albă ca neaua și tare ca tabla, nu mai sunt demult printre noi…
O să mă întrebi care este legătura între titlul articolului și acest prea-lung, prea izbucnit-din-frustrare-și-furie preambul? Păi ce vreau să spun este că pentru a o descoperi pe Mirifica în magnifica ei splendoare, trebuie procedat cu tact, „cu dichis”… și cu prudență.
Și, mai presus de toate, cu așteptări realiste.
Eu am fost cândva, în școala generală într-o expediție „cu pionierii” în Deltă – a se citi deplasat cu trenul la TULCEA, plimbat cu vaporașul pe Dunăre, întors cu trenul acasă. Deci, în afară de imaginile create literar în mintea mea de pescar, experiență zero! Dar am avut noroc! Am avut noroc de oameni și de timpuri care au permis o apropiere aproape naturală și – zic eu – corectă de Mirifica.
Pregătirile pentru aventură, încep cu un an înainte. Atunci când se planifică concediile. Dacă ești norocos și ai o soție ca a mea, este ok! Dacă nu, încearcă împărțirea concediului în două: jumătate cu familia, clasic și cuminte, jumătate pentru satisfacerea damblalelor proprii. Oricum, ăsta este un aspect în care nu mă pricep să dau sfaturi dar dacă perioada planificată are mai puțin de șapte zile, las-o baltă!
Problema este cu atât mai complicată cu cât la aventură participă mai multe familii. Să corelezi perioadele de concediu pentru zece persoane este o adevărată performanță, dar este realizabil. Trebuie ținut cont și de perioada anului: pescarii o să aleagă perioade după solunar, perioade de prohibiție și alte prostii. Ce este de știut este că în Deltă vara plouă rar (cu notabila excepție a furtunii tradiționale de Sfântul Ilie „pe vechi”) și, în general, este cald și umed. Am vorbit doar de vară pentru că este anotimpul care satisface cele mai multe cerințe. Dar primăvara este spectacolul de gală al Mirificei. Toamna este expoziția de peisagistică a Mirificei. Iar iarna este poate cel mai bun timp al anului în care să cunoști oamenii și să afli poveștile locului.
În cursul firesc al aventurii, urmează procurarea necesarelor permise. De acces, de pescuit, de campare, de… A existat o vreme când omul nu avea nevoie de permis ca să… ceva! Dar atunci nu era democrație, nu era libertate. Acum este! Cert este că, de-a lungul timpului, ne-am confruntat cu necesitatea procurării a fel de fel de permise. Întotdeauna am rezolvat problema cât de bine am putut. Cert este că și acum, deși multe aspecte ale problemei se pot rezolva ușor, on-line, contra unei taxe (TOTUL este despre bani!), există și aspecte lăsate, mai mult sau mai puțin intenționat, într-o zonă gri. Evident că procurarea permiselor pentru un număr mai mare de persoane deși pare mai greu de realizat este mai rentabilă din punct de vedere economic.
Odată parcurs acest pas, urmează, poate, cel mai palpitant moment: visatul cu ochii deschiși la minunăția verii ce urmează. Și fiecare membru al grupului încearcă să îmbunătățească o experiență actuală sau să se plieze pe experiențele celorlalți. Și se face LISTA. Nu „lista” ci „LISTA” care cuprinde minimul necesar pentru perioada, durata, componența și locul alese. Minimul general pe care fiecare încearcă să-l transpună în maximul personal. De obicei compunerea listei este prilej de adunare cu prietenii, prilej cu care, cumva, din ceea ce se propune pentru listă, transpare și ceea ce-și propune respectivul pentru vacanță. Pe LISTĂ se află, în principiu, articole care fac parte din dotarea obștească, comună a expediției. Inutil să mai spun că, pe lângă articolele comune, fiecare aduce ce consideră el că-i este de folos. Inutil, iarăși, să mai spun că întotdeauna adăugirile personale constituie mai mult de jumătate din ce cărăm după noi. De-a lungul anilor însă, s-a materializat un soi de listă minimală care cuprinde pe lângă alimente, de preferință cu termene de garanție mai mari, și articole un pic ciudate cum ar fi cazmaua ori bănuții de argint folosiți pentru conservarea apei potabile. Căci da, noi folosim la gătit ori pentru ceaiuri și cafele apă potabilă adusă, cu eforturi care nu sunt de neglijat, de acasă. De, nu oricine are stomac pentru apa de Dunăre…
Dacă stau și mă gândesc cum a evoluat zestrea comună a grupului în timp, mă încearcă sentimente contradictorii. Inițial această zestre se reducea la o cazma, o toporișcă, un aragaz de voiaj și butelia aferentă, iar ca element de confort suplimentar, o voalură de parașută pe post de umbrar.
Apoi, rând pe rând, au început să apară o plită de fontă, grătar, tuci de
aluminiu, un cort umbrar de 4 persoane, o masă pliantă, o barcă pneumatică cu motoraș, un aragaz cu 3 arzătoare, un bidon-chiuvetă, un umbrar cu polog pentru 12 persoane, o barcă de fibră cu motor, canistre cu carburant, ba chiar și o drujbă și o toaletă mobilă. La un moment dat toate ciorcioboatele ocupau spațiul din patru turisme și un microbuz și ar mai fi fost nevoie de spațiu. Este drept că și 12 zile petrecute în Deltă de 10 oameni, necesită ceva resurse…
Și până acum nu am pomenit nimic de dotarea individuală a fiecărei familii. Și aici pornim de la cort pentru familii, și continuăm cu diverse folii, saltele pneumatice, perne, scaune pliante, lanterne, umbrele de soare, pelerine de ploaie (să fie acolo!) și în general cam tot ce vă poate trece prin minte pentru a-ți face viața mai plăcută în sălbăticie. Despre sculele de pescuit și momeli ce să mai spun ? Oricum, mai mult de jumătate din tot ce cărăm după noi este inutil…
Pe măsură ce se scurge timpul și se apropie momentul plecării, coeficientul de agitație browniană al grupului crește. Cu maxim două zile înainte de plecare, se fac ultimele cumpărături de alimente (pâine, mălai, verdețuri) care se adaugă frumos peste stiva deja existentă. Apoi excursia pentru încărcatul bidoanelor cu apă „de izvor” și plinul la rezervorul mașinii și al canistrelor cu benzină pentru barcă. În seara de ajun, atunci când se încarcă mașinile, apar telefoanele „pe secțiuni”: „Auzi, mai ai loc în mașină că nu am unde să pun lădița cu roșii/ouă/ardei…”. Se completează proviziile cu elemente de răsfăț personal de ultim moment: palincă de Maramureș, slană de Sibiu, etc. Pilele pentru lăzile frigorifice sunt demult în congelator. Dimineața, mașinile arată ca sania lui Moș Crăciun în ajun. Cine a avut prevederea să-și facă o revizie tehnică a mașinii, bine a făcut!
Nu știu de ce, dar plecările noastre toate se petrec foarte de dimineață, mai mult noaptea. Adică, inițial asta avea sens: nu se inventase încă aerul condiționat la mașină și să mergi pe un dig prăfuit la 30 de grade cu umiditate de 100%, cu geamurile închise… Sau poate că și acum are sens: NU mai avem răbdare!
Invariabil, drumul începe la un loc de adunare ales la ieșirea din oraș. Invariabil, cineva ajunge ultimul (ciudat, nu?) sub privirile ușor dezaprobatoare ale tuturor celor prezenți acolo deja cu o jumătate de oră înainte de ora stabilită. Stabilim ordinea de marș în coloană: cei mai lenți primii, viteziștii ultimii. Cu consemn clar să ne ținem în raza vizuală. Asta mai demult. Apoi au apărut stațiile radio pentru capetele coloanei. Acum celularele.
Drumul până la TULCEA durează o veșnicie. Sau două. La ieșirea din TULCEA plătim taxa de pescar (nu de pescuit) și cumpărăm ultimele momeli musai trebuincioase: râme negre, râme roșii „balerine”, coroprișnițe și alte prostii. Trebuie să trăiască și oamenii ăia…
Degeaba ne-am grăbit, bacul începe să circule tot la 08.30. Asta e! Dar măcar suntem primii. La bac. Umplem bacul. Traversăm. În aer începe să plutească aerul de vacanță, de baltă, de… bine. Coborâm de pe bac. Ușor de zis, greu de împins mașinile crăcănate sub greutatea ce o poartă. Dar suntem mulți și reușim.
Pe măsură ce ne afundăm pe drumurile de pe diguri, ne mișcăm din ce în ce mai greu. Haltă de ajustare. Drumul deschis circulației publice s-a terminat demult. Este SINGURA dată când merge o bere înainte de cea mai dificilă porțiune a drumului. Căci da, greul abia urmează. Dacă n-a plouat în ultimele două săptămâni drumul este sigur, dar tare rău. Șleaurile făcute de tractoare dar și de alți drumeți sunt tari ca piatra. Gropile sunt adânci și necesită multă știință și cunoaștere a posibilităților mașinii proprii în abordare. Dacă a plouat recent… mai bine nu! Poți ajunge la înțelegerea profundă și concretă a fenomenului de mâzgă. Practic nu te poți ține pe picioare. Sunt porțiuni în care mașina ia viraje numai „ghidonată” extern de prietenii împingători. Nu există 4 x 4 pentru acest soi de teren. Ba da: o pereche de cai.
Ajungem într-un final la prietenii noștri din Deltă. Pe fugă le dăm darurile de „bine v-am găsit!” și obținem ultimele informații relativ la „cum merge?”. Lăsăm cărnurile pentru grătarele de mai târziu la congelator. Nu stăm, ne grăbim că avem o tabără de instalat și s-a făcut 12.00.
Continuăm drumul. Doamne, de n-ar fi ocupate locurile noastre (prietenii au spus că nu sunt, dar…)! Și aproape ajungem. Descărcăm bagajele, fiecare din mașina lui. Ai cărat mai mult, descarci mai mult. Unde or fi încăput toate astea?
Lăsăm barca la apă și începem să cărăm TOTUL pe malul celălalt. Cărat înseamnă: de unde ai descărcat mașina la mal, de pe mal în barcă, traversăm, din barcă pe mal, de pe mal la locul de campare. În trei ore terminăm și avem și mașinile parcate la vedere.
Fiecare își alege locul pentru cort după ce, în comun am ales locul pentru „sufragerie” – pologul care este „piața centrală” a micii așezări. Întindem corturile. Umflăm saltele. Vorbim tare, nefiresc de tare pentru liniștea aia, ca pantofarii… Întindem sfori pentru rufe. Săpăm groapa pentru depozitat apa. Săpăm groapa pentru depozitat alimente. Săpăm groapa pentru gunoi menajer, departe în stuf. Săpăm gropița pentru plită. Stabilim zona pentru budă. Instalăm sacii pentru plasticăraie și sticle. Fiecare a uitat câte ceva acasă. Nu important, dar suficient ca să-și facă un pic de sânge rău. Strângem lemne de foc și pentru grătar (grătarul trebuie făcut musai acum că „până mâine se strică astea!” și oricum trebuie să mâncăm și noi ceva în ziua aia).
Zău dacă reușesc să identific ceva din componenta „odihnă” a „concediului de odihnă”.
În sfârșit, Mirifica scoboară peste noi mantia aia înstelată a nopții și ne trimite pe toți la culcare. Chiar și fără aportul berii care a stropit din belșug grătarul, toată lumea doarme dusă. Ei, poate că nu chiar toată lumea, soțiile începătoare în ale dormitului la cort se mai foiesc o vreme în sacii de dormit, atente la foșgăiala vieții de dincolo de pânza subțire a cortului. Dar oboseala, emoțiile, aerul tare al nopții și vraja Mirificei le doboară la un moment dat și pe ele…
Peste noapte, miracolul se produce! Alți oameni vor ieși din corturi a doua zi. Niște oameni cu o febră musculară acută dar cu mintea setată pe „modul vacanță”. Nu mai au nicio legătură cu agitații ăia de ieri. Nici nu mai știu cât este ceasul, și, la urma urmei, pentru ce ți-ar trebui să știi cât e ceasul? Este doar evident când este zi și când este noapte. Iar alte repere temporare nu mai sunt necesare. Se instalează rutina cotidiană. Și rutina asta, este delicios de plăcută.
Ziua începe aici tare devreme. Dar fără ca cineva sau ceva să te trezească. Primii apar băieții. Este ciudat cât de cald este în cort și cât de rece este afară, în mijlocul lunii Iulie. Așa că tragem ceva mai gros pe noi și ieșim să ne pregătim de pescuit, că doar de aia am venit. Este mult până își face apariția primul că ceilalți, care au stat cu urechea ciulită – să nu fie ei primii care „deranjează” – își fac rapid apariția. Cu mișcări feline, delicate, intrăm – ca elefantul în magazinul de porțelanuri – în „sufragerie” căutând „în liniște” slănina și pălinca printre oale și tigăi. Oricum, măsurile noastre de precauție sunt inutile că facem zgomot la greu. Noroc că partea feminină a cuplurilor nu vrea să iasă din cort înainte de a se termina rondul de dimineață al țânțarilor.
Apoi lansăm sculele pregătite de cu seară. Prilej de vreo jumătate de oră de muncă susținută. Locul de campare nu este întâmplător ales, el având un istoric de capturi, ale noastre sau ale altora. Între timp lumina trandafirie a zorilor devine din ce în ce mai clară și, rând pe rând, bulendrele de pe noi dispar. Odată instalate sculele, putem să continuăm micul dejun băiețesc. Dacă găsim un voluntar, avem și cafea caldă. Dacă găsim…
Fetele apar cumva în peisaj după ora 09.00. Pe rând. Cu program de dimineață adaptat locației. Cert este că noi, băieții, ne trezim că toate sunt la soare, la cafea. Un pic mai târziu este timpul pentru micul dejun oficial. Mult. Și bun. Și proaspăt. Și cu gust de ziua aia minunată ce abia a început.
Pentru că nu poate fi totul perfect, ne mai găsesc ele ceva retușuri ori amenajări funciare de făcut, că „oricum nu trage”. În timp ce ele se trag mai aproape la soare, la o cafea, să pună la cale soarta omenirii, și noi ne tragem mai la umbră, la o bericică matinală, fără să scăpăm din ochi sculele. Oricum, odată la două ore trebuie verificate momelile, și cine a pescuit la Dunăre știe cam ce efort presupune treaba asta. Nu pierdem timpul de pomană: planificăm ziua de mâine, ce vrem să mai experimentăm, unde să mai mergem, etc.
Vânătoarea de trofee pe Dunăre te lasă de multe ori cu burta goală. Eu am avut mulți ani în care nu am prins nimic pe Dunăre. Dar și când prinzi… Este frumos să vezi cum colaborează masculii atunci când prind un pește. Probabil este ceva din genele noastre, un atavism…
Eu am căutat, pe lângă Dunăre, și un loc în care să pot prinde la undiță. Probabil că asta se datorează începuturilor mele în ale pescuitului, în râurile din câmpie. Cert este că am găsit mai mereu un canal sau o baltă prin apropiere, care să fie suficient de generoasă și să ne dea materie primă pentru o saramură pentru 10 oameni.
Dacă n-am prins, am cumpărat de la rarii localnici sau am făcut o excursie cu barca/mașina până în sat la cherhana. Cert este că expedițiile mele de căutare/pescuit mi-au oferit oportunitatea de a observa tumultul vieții din Deltă. Și să-mi iau un răgaz în care să fiu singur cu mine. Nu mare. Atât cât să-mi pară și mai frumoasă compania prietenilor.
Cam pe la amiază, fetele iscă mare forfotă printre cratițe. De parcă nouă de mâncare ne arde după atâta soare, bere și trândăveală. Dar au ocazia să-și demonstreze abilitățile de gospodine în sălbăticie. Este incredibil pentru mine ce pot face în două ore, cum își repartizează task-uri, unul mai complicat ca altul și transformă alimente banale în delicatese ce se „topesc” instantaneu.
La un moment dat mă cam mustra conștiința că nu scapă de cratiță nici în
Deltă. Mi-a mai trecut când am ajuns la concluzia că folosesc multilateral cele două-trei ore de bucătărit zilnic, în sensul că acesta nu este decât un pretext pentru a aduce în discuția pornită acum patru ore, la cafea, noi teme…
După-amiaza este rezervată – ați ghicit – pescuitului. Dar și planurilor pentru a doua zi. Pregătirilor cu noi momeli și noi tactici. Câteodată și rezolvării micilor probleme administrative. Avantajul unui grup mai mare constă și în relativa „specializare” pe domenii de interes comun a băieților. Nimic obositor…
Se întâmplă câteodată să plecăm, spre ușurarea fetelor, în „expediții” în baltă. Atunci întreg programul suferă ușoare modificări în sensul în care partea masculină a grupului se îmbarcă la răsărit și mai revine în tabără cu vreo două ore înainte de apus.
Colindăm și pescuim în locuri faimoase (sau presupus faimoase) și ne întoarcem – cu sau fără capturi – dar, întotdeauna, cu noi speranțe și vise, și mestecăm cina pregătită de fete cu gândul la minunățiile văzute și aventurile trăite.
Întotdeauna cu gândul la „Monstrul” ce doar pe noi ne așteaptă.
Serile sunt prilej de comentarii nesfârșite pe marginea aceluiași subiect: pescuitul. Și de povești… Povești în care, chemați de aroma vinului, vin alături de noi prieteni dragi și amintiri la fel de dragi. Dacă la asta adăugați măreția apusului din Deltă…
Acum, să nu poetizăm chiar totul. Să ne aducem aminte că avem de înfruntat zilnic stihia naturii numită „roi de tânțari”. Rezolvarea este relativ simplă dacă ținem cont că amicii zboară numai dacă aerul este relativ uscat și vântul relativ calm. De obicei ne amplasăm tabăra pe malul fluviului unde deplasarea masei de apă creează și un permanent curent de aer care nu place țânțarilor. În plus, aceștia apar, cu predilecție, în două momente ale zilei: la o jumătate de oră după răsărit – când începe să se zvânte roua de pe ierburi, și cu o jumătate de oră înainte de apus. Dacă eviți expunerea în aceste două momente ale zilei și dacă nu îi cauți cu obstinație prin locurile cu ierburi înalte și umbroase, ai cam rezolvat problema. Și mai trebuie să ții și cortul închis în timpul zilei iar înainte de a intra în culcuș să-ți scuturi bine hainele și părul (cine are!).
Mai sunt – rare, e drept – și furtunile. Pentru niște orășeni ca noi, dezlănțuirea unei furtuni de vară este un spectacol la care, vrei – nu vrei, ai oricum bilet în circumstanțele date. Aici experiența în alegerea locului în care îți amplasezi cortul, depozitul, tabăra este esențială. Trebuie găsit locul care drenează apa și care oferă oarece protecție împotriva vântului. Oricum, nu vă amăgiți cu ideea că ați ancorat bine cortul. Orice furtună vă va face să reevaluați termenul „bine”. Atunci când aveam mașinile lângă noi, de multe ori le mutam astfel încât să protejeze corturile. Dacă te hotărăști – sau nu ai de ales – și te „cazezi” lângă copaci, făceți-vă un serviciu și dați voi jos toate crengile uscate care, în mod sigur, o să vă cadă în cap.
Dar, ca să revin la gânduri mai plăcute și la programul zilnic, trebuie să menționez băile. Băile în enorma piscină numită Dunăre. De obicei amenajăm un loc de scăldat, în sensul că săpăm trepte în mal, dacă este cazul, sondăm adâncimea și marcăm locurile periculoase pentru cei care nu știu să înnoate. Are apa de Dunăre o capacitate de a revigora cum rar întâlnești. Ce jacuzzi, ce hidromasaj – Dunăre frate!
Duminicile sunt rezervate plimbărilor de agrement, cu familia, și meselor festive cu prietenii din sat. Este momentul în care recuperăm de la congelator carnea de grătar, micii și alte delicatese și pregătim un mega-grătar, demn de cartea recordurilor. La acestea, câteodată, se adaugă un crap la proțap ori o saramură de biban pregătită de prietenii localnici. Și stăm de povești pescărești – și nu numai – până se lasă noaptea.
Cam din a zecea zi, încep să apară, din ce în ce mai des, discuțiile despre drumul de întoarcere. Spectrul izgonirii din paradisul deltaic apasă pe fiecare dintre noi. Parcă timpul nu mai are răbdare și fuge amețitor către data la care trebuie să ne întoarcem acasă. Parcă nici nu te mai bucuri cu adevărat de ceea ce trăiești. Dar asta e!
Și ce expediție ar fi aceea care nu se încheie cu un foc de tabără. Momentul în care facem bilanțul capturilor și evenimentelor, al promisiunilor pentru o eventuală „băiețească în toamnă, la știucă” și pentru a da startul visurilor pentru „la anul”. Momentul în care cel cu captura omologată cea mai mare dă cep sticlei de șampanie pe care a cărat-o cu atenție de acasă. Și zău că fiecare își dorește să nu se întoarcă cu șampania acasă!
Momentul în care sperăm că Mirifica ne va mai îngădui încă un an alături de ea…
Strânsul taberei este un chin necesar, plata obligatorie pentru zilele de vacanță. Dacă la sosire, totul mergea de la sine, acum strângem cu poticneli și bombăneli iar transferul taberei de pe un mal pe altul și îmbarcarea în mașini este o muncă de Sisif. Organizăm în comun comandoul care se asigură că singura urmă a trecerii noastre pe acolo este iarba culcată și ceva cenușă. Comandoul pleacă ultimul din fosta tabără, încercat de sentimente amestecate. De acum este clar: mergem acasă! Toți avem fețe lungi și suntem pătrunși de importanța întoarcerii la civilizație.
Drumul de întoarcere, la fel de bun sau la fel de prost ca la venire, durează o veșnicie. Parcă o vrajă ne ține gândurile legate de locurile alea. Abia pe bac, gândul unui duș acasă și al dormitului în propriul pat pare acceptabil. Coloana noastră de mașini se adaptează treptat la traficul din ce în ce mai aglomerat, pe măsură ce ne îndepărtăm de Tulcea. În fiecare mașină, fiecare familie trece în revistă, cam fără chef, evenimentele vacanței ce tocmai se încheie. La intrarea în oraș, grupul se sparge și noi toți revenim în cotidian.
Concluzia, am să o las maestrului Toma Caragiu: