Din 1992 eram Dobrogean. Cu munca.
În afară de muncă, din multele (prea multele ?) pasiuni, pescuitul nu-mi dădea 
pace. Nu prea puteam pricepe cum, locuind în Constanța, nu prea aveam unde da cu un băț în baltă.
Mă rog, avusesem ceva experiențe, mai mult nereușite, de pescuit prin zona cetății Istria, la balta de la Limanu sau pe Grindul Chituc (asta din urmă o trecem la „reușite”) dar tot nemulțumit eram deoarece nu găsisem, totuși, raiul pescăresc Dobrogean.
Am încercat pescuitul la mare: nicio satisfacție, mult prea predictibil pentru un pescar format cu pescuitul obleților pe Gemărtălui și al bibănașului de Olt. Tânjeam după crapul și carasul mare de Olt.
Zbaterile mele, precum „peștele pe uscat” au fost observate de un coleg, am să-i spun V deoarece nu vreau să dau prea mult din casă, de vreo doi ani. Colegul V îmi împuiase urechile cu aventurile pescărești de una-două săptămâni prin Delta Dunării, cu capturile nemaipomenite, cu atmosfera de tabără în mijlocul pustietății și alte alea.
Același volegul V – zis „Maestrul”, și colegul A – zis „Nașul”, identificaseră un loc minunat, în mijlocul Deltei, unde își petreceau o parte din concediu împreună cu familiile.
Deci, cu voce tremurândă, mi-am invitat soția la un concediu după model. N-ai să vezi! Sunt țînțari, sunt șerpi și alte ligioaie! Și, în plus, nu avem nici măcar cort cum au ceilalți. Deci… NU! Dar, ca să liniștească nebunu’, pot să mă duc singur. Ce o fi gândit, în sinea ei, când am zis că mă duc, nu pot decât să bănuiesc…
Așa că am plonjat în febra pregătirilor, am cerut concediu și de la cealaltă nevastă și… gata!
Revăd și acum, cu ochii minții, momentul adunării la garajul lui Nașu’ pentru a îmbarca utimele echipamente: cazmaua, bidonul mare cu apă de izvor, butelia de aragaz și alte hangarale neapărat trebuincioase. Cam pe la ora cinci dimineața… Caravana de trei mașini (o Dacie berlină, una break și Helguța mea – un VW break din 1981) s-a așternut la drum spre Deltă, în ritm… vioi, să zicem.
Prima oprire – Tulcea. Pentru procurarea mult prea necesarelor permise de pescuit „de Tulcea” și a autorizației de la Apele Române pentru acces auto și campare în Deltă. Toate rezolvate! De aici am purces către Nufăru unde urma să trecem cu bacul, în „Baltă”.
Acum trebuie să spun câteva cuvinte despre echipă.
Păi echipa era compusă din: Nașu’ + nevasta + băiatul, Maestrul + nevasta + fata și eu + …Helguța (chiar nu știu de ce – întotdeauna mi-am botezat mașinile). Cum era și normal, având cele mai puține catrafuse raportat la cea mai încăpătoare mașină, am primit în custodie obiectele cele mai voluminoase și fetița Maestrului pe scaunul din dreapta. De departe, Helguța ducea greul!
Și am ajuns la bac. Cred că și acum când scriu aceste rânduri, bacul este absolut același, șalupa Lanseta este absolut aceeași, chiar și „șalupistul” cred că este acelașii. Dunărea scăzută binișor. Urcarea pe bac, fără probleme. Coborârea… hmmm: fără ajutorul echipei, Helguța nu ar fi urcat niciodată pe malul dinspre Ilgani.
Odată ajunși „în Baltă”, regulile de drum s-au schimbat. Eu, extrem de încrezător, habar nu aveam unde trebuie să ajungem. În plus, în țară plouase cam toată săptămâna iar în Deltă numai fo’ două zile. Irelevant pentru mine la momentul respectiv. Aveam să aflu extrem de repede, în acea zi, ce înseamnă o bură de ploaie pentru praful fin așternut pe lutul tare ca piatra al digurilor și care este semnificația cuvântului „mâzgă”. Pe pielea mea! Și pe bucșele lui Helguța!
S-a format o coloană în care deschizător de drum era Nașu’, urmat de Maestru și apoi subsemnatul, cu consemnul clar al celor doi de a mă păstra permanent în retrovizoare.
Am ajuns la Partizani. La momentul respectiv nu era încă construită trecerea peste canalul de la Vulturu, deci traseul nostru trecea prin spatele comunei Partizani și apoi, pe diguri, pe lângă Cabana silvică și ieșea la Dunărea undeva pe aproape de Maliuc (acum drumul este închis).
Totul a fost Ok până la Cabană, doar ceva bălți mici pe ici pe colo și un pic de alunecuș. Mă așteptam, din povestirile colegilor, ca drumul să fie mult mai greu. Afișam chiar un aer ușor superior deoarece, spre deosebire de motoarele Daciilor care la regimul acela de mers cu „a întâia” cereau disperate pauze la umbră, dieselașul meu drag torcea ca un motan în ciuda greutății cărate.
În plus, simțeam cum crește în mine o bucurie mare, pe măsură ce canalele și bălțile întâlnite se înmulțeau. Toate grijile despre cum o să mă descurc „în tabără” se estompau treptat și eram din ce în ce mai captivat de vegetația și frumusețile întâlnite în cale.
La Cabană, haltă de ajustare și bere (bere „Litoral”, cum altfel decât la sticlă). În fața noastră era o porțiune de aproximativ 2 Km de drum (închis publicului), croit pe un dig de pe care se tăiaseră sălciile dar pe care rămăseseră cioatele. S-a dovedit că cei doi kilometri sunt puntea suspinelor pentru Helguța, întrucât bălțile erau mari și se pare că mai trecuse și un tractor înaintea noastră.
Am început să ne deplasăm „pe coate și genunchi”, din cioată în cioată. Mașinile treceau de fiecare obstacol pe rând, având la volan numai șoferul, restul echipei încropind caii putere lipsă. Calvar! Față de această porțiune, tot restul drumului era… plimbare în parc. În rest, căldură teribilă și umiditate pe măsură. Ciudat este că nu mă încerca niciun sentiment de genul „mai bine stăteam acasă”. Probabil că eram la vârsta potrivită… După această porțiune drumul s-a desfășurat fără probleme prea mari, exceptând vreo două remorcări și problemele copilotului meu care era cam speriat de faptul că, uneori, se părea că ne vom răsturna.
Și așa, iavaș-iavaș, am ajuns la Gorgova. Acolo am cunoscut niște oameni minunați, care mă onorează și în prezent cu prietenia lor. Dar despre asta, altă dată…
De la Gorgova, mai departe, pe malul Dunării, până la capătul drumului. La propriu capătul drumului! Adică drum ar mai fi fost, dar natura croise un canal pe care mașinile noastre (și nu numai) nu l-ar fi trecut în veci.
Deci tabăra noastră era la… capătul drumului!
În acea vreme, probabil datorită drumului, deși se afla la vreo 3 Km de ieșirea din Gorgova, locul era virgin. Singurele bipede în locație eram noi. Pe întreaga durată a șederii noastre acolo, cu excepția pădurarului și a prietenilor din Gorgova, veniți în vizită, la picnic, nu am văzut țipenie de om.
Fără zăbavă, am purces la alcătuirea taberei. Parcă trăiam într-un roman de Jules Verne. Colegii au instalat două corturi familiale iar subsemnatul și-a amenajat mașina ca dormitor, că spațiu aveam destul.
Am să le mulțumesc toată viața colegilor și prietenilor mei că au sădit în mine sămânța turistului responsabil în sălbăticie, în urma căruia nu rămâne, ca semn al trecerii sale decât iarba tăvălită și cenușa unui foc de tabără. Tot ei mi-au ghidat primii pași în Deltă, și m-au făcut să respect forța atotputernică a naturii. Nu recomand nimănui un prim contact neghidat cu zonele sălbatice ale Deltei. Și acum consider că Delta este unica zonă din țară în care poți să dispari, pur și simplu, fără ca nimeni să te mai găsească vreodată.
Am descoperit diferența dintre o partidă de pescuit de două zile și una de zece. Am descoperit ritmul necesar al zilei și tihna locului. Am descoperit frumusețea palavrelor de seară, în jurul unui foc, cu prietenii. Am descoperit și că jumătatea mare a calabalâcului cărat după mine de la Constanța era inutilă. Am descoperit că nu știu nimic despre pescuitul crapului în Deltă și că sculele mele sunt niște bețișoare inutile. Am descoperit savoarea mâncării ultra-simple dar încropite pe loc. Am descoperit „plăcerea” scosului de râme negre, cu sudoare șiroind pe mine, în nămol până la genunchi și cu țânțarii roind în jurul meu prin stuf. Am descoperit plăcerea pescuitului la băț, a cărăsoilor – „să avem de-o saramură” și corvoada strânsului de uscături cu sticla.
Am descoperit plăcerea conversațiilor lungi cu oamenii locului, plini de vorbe hâtre, cu două înțelesuri, care întrebați despre locurile minune în care peștele sare direct în juvelnic, îți răspund că „dacă veneai acum două zile” sau „săptămâna viitoare”, sau dacă apa era mai mică, sau mai mare, sau mai limpede, sau… ceva, „îl rupeai”.
Tot ceea ce regret este faptul că mijloacele tehnice ale vremii, nu mi-au permis să captez mai multe și mai bune imagini.
Din punct de vedere pescăresc, „expediția” a fost un semi-dezastru. Ploile din țară au avut grijă să aducă pe Sulina potop de crengi și buturugi și apă tulbure cât încape. Noroc cu ideea prietenilor care au propus un loc mai în aval, cale de vreo 2 km, în niște agățături, unde am simțit pentru prima dată ce înseamnă să prinzi un crap de Dunăre.
Și m-am virusat iremediabil! Chiar și drumul chinuitor cu tot calabalâcul în spate până la locul cu pricina a avut farmecul lui: niciodată până atunci nu mersesem prin iarbă cu firul lung, cât mine de înaltă. Superb!
Și am mai descoperit ceva, ceva pe lângă care pescuitul este o nimica toată:
Frumusețea Dumnezeiască a răsăritului de soare în atmosfera trandafirie, de început perpetuu de lume.
Măreția apusului roșu în zumzetul continuu al vieții care clocotește în orice colțișor, așteptând zorii zilei de mâine. Strădania micuței țestoase care cară apă cu gura de la 150 de metri, ca să poată săpa gropița din digul însorit, tare ca piatra, în care va depune ouăle la clocit. Liniștea absolută în cele două momente magice ale zilei.
Am descoperit minunea nemărginită a cerului înstelat de vară care topește distanța și te face să trăiești chiar printre stele.
Și disperarea faptului că, deși abia ai ajuns, peste puțin timp va trebui să pleci.
Am descoperit că mă întorsesem acasă!
Nessy – 2017