2018. Un an care, împotriva tuturor aparențelor, nu prea promitea, cel puțin până la începutul lunii Mai, mare lucru. Multă muncă – puțină distracție.
Grupul de călători în lumea largă a hotărât că este timpul pentru o experiență mai aproape de inima Europei. După ceva dezbateri, nu foarte aprinse a rămas să fie ITALIA. Sincer, entuziasmul personal tindea asimptotic către zero. Nu știu de ce. Și perioada era ușor aiurea: dacă pentru insulele din Mediterana jumătatea lunii Mai este aducătoarea promisiunii unor temperaturi exterioare mai mult decât suportabile, pentru nordul Italiei… Hmm…
Singurul imbold spre dor de ducă era promisiunea de a călca aceleași locuri pe care Michelangelo și Leonardo au trăit lupta geniilor renascentiste. Nu era puțin lucru!
Deci: Plan – Program – Pregătiri – Rezervări. Otopeni – Florența. Repede. Doi din membrii grupului se aflau deja la destinație de vreo două zile, fapt neprețuit.
Italia, în fapt de seară, cu o ploaie ce stătea să înceapă, ne-a întâmpinat cu tradiționala ospitalitate pentru români. 
Un avion încărcat cu lume pestriță a așteptat cuminte în afara clădirii pentru controlul poliției de frontieră – sau carabinierilor de frontieră, sau cum le-o zice acolo la ei.
Este drept că a fost un pic de distracție să urmărim strategia unui mic grup de persoane, venit „la lucru” în Italia, care căuta punctul slab al sistemului pentru ca măcar unuia dintre ei să nu-i fie observată interdicția de intrare în țară. Pe nervii și timpul nostru, n-a ținut!
Așa că, aproape de miezul nopții, cu bagajele recuperate, ne aflam singurei în fața aeroportului în așteptarea unui taxi care să ne ducă la pensiune. Taxiul a venit, suficient de încăpător pentru noi toți. Șoferul știa adresa pensiunii. Asta, am sperat, că este de bine.
Și a fost! A fost începutul unor zile extraordinar de pline de informații, de senzații noi, de relaxare activă într-un mod cam neașteptat, pentru mine cel puțin.
A fost și motivul pentru care pagina asta se numește „Toscana 2018” și nu „Italia 2018”. Nu neapărat faptul că nu am vizitat decât o foarte mică parte din Italia, ci, mai degrabă, convingerea căpătată că suntem turiști într-o zonă cum nu este alta din țară.
Dar să revenim la acțiune! Florența (sau Firenze – pentru cunoscători), ora 23.50. Ne este foame. Și este momentul să aflăm că în oraș cârciumile se închid la ora 22.00. Nu știu dacă tot timpul sau numai în extra-sezon. Cert este că erau închise. Norocul unor călători osteniți și hămesiți și neprevăzători, ca noi, că aveam deja cercetași la fața locului. Care ne-au așteptat cu o masă încărcată de bunătăți locale, aranjată super în grădina pensiunii.
Pentru mine, momentul a marcat o premieră notabilă: contactul cu vinul, nu știu cum să-i spun, în mod sigur nu italienesc sau florentin, ci, mai degrabă, toscanez (scuzați barbarismul!), contact ce mi-a provocat următoarea reflecție: „Sunt mâncat! O să mă otrăvească ăștia aici cu aspritura asta!”. Am dat și eu aprobator din cap la comentariile elogioase la adresa vinului făcute de comeseni. Dar în mintea mea…
În sfârșit… Pensiunea, absolut civilizat, curat, mă mai duc! Florentinul (!) de la recepție, absolut Ok!
Aveam trei zile la dispoziție pentru Florența. Doamne ce multe păreau… Și ce absolut de total de insuficiente au fost!
Ca să vă faceți o idee de unde porneam: Despre Renaștere – ce nu uitasem deja din ce am învățat la școală, imagini disparate din filme documentare, ceva mai mult – dar romanțat, despre Michelangelo și Da Vinci. Despre Toscana – că a fost fieful Familiei Medici, că, la un moment dat, a fost republică sau ducat și cam atât…
Florența este uluitoare! Nu ai unde să pășești fără ca ceva să nu-ți aducă aminte de istorie. Totul conservat cu… aș putea spune – religiozitate. În ciuda tuturor aparențelor.
Străbătut de Râul Arno, al doilea ca mărime din Italia, după Tibru, ca de un ax central, de la EST la VEST, orașul oferă puzderie de obiective, ce, la un moment dat, aproape că îți suprasaturează simțurile.
Este suficient să spun că Santa Croce adăpostește monumentele funerare ale lui Dante, Michelangelo, Galileo Galilei, Machiavelli, Marconi și a multor alți titani ce au marcat cumva evoluția omenirii, ca să înțelegeți ce am vrut să spun prin „suprasaturare”. O frază dacă aș scrie despre fiecare personalitate, articolul s-ar transforma în enciclopedie. Eu am să vă spun doar că mă încerca un sentiment de… religiozitate ?!
Nimic din Florența nu poate trece neobservat. Domul cu atât mai puțin. Mie mi s-a părut că este un pic supralicitat turistic de toată industria creată în jurul acestuia. Cozi enorme (am să mai folosesc acest termen!) la bilete pentru a vizita Domul ori cupola acestuia. Nouă ne-a fost imposibil – am fi pierdut o zi – să vizităm cupola din motive de… coadă la bilete. Un grup bine organizat de albanezi deținea controlul distribuției de „tururi” (de fapt bilete bișnițărite în cel mai pur stil dâmbovițean) ale Cupolei domului. Ne-am mulțumit cu exteriorul și interiorul Domului, și zău că a meritat. Aproape umbrită de măreția Domului se află și clădirea Baptisteriumului, o altă minunăție arhitectonică ce nu ar fi trebuit să ne scape, dar…
Ce fel de turiști în Florența am fi fost noi dacă nu am fi vizitat Galeriile Ufizzi?
De data aceasta am fost prevăzători: achiziționasem biletele încă din luna Februarie, on-line! Aici am aflat că nu eram singurii care consideram că Florența fără infuzia de artă antică și renascentistă oferită de Colecția Galeriilor Uffizzi, nu se pune. Nu știu dacă de vină pentru asta era „trendul” sau pur și simplu oamenii vor să vadă și să simtă, dar coada la bilete se întindea pe minim 600 de metri. Mai mult, Galeriile primesc zilnic „doar” 5.000 de vizitatori, deci… Cert este că noi am avut de așteptat decât la coada de la intrare, nu mai mult de 150 de persoane în fața noastră. Am „cheltuit” doar vreo două ore pentru intrare dar asta pentru că am fost matinali (extrem).
Nu am să vă ofer fotografii ale exponatelor deoarece, sunt convins, că există albume de o calitate infinit mai bună cu operele ce pot fi văzute. De altfel, cred că este păcat să faci poze în loc să te bucuri de senzații, de ceea ce vezi. Noi, după trei ore, eram „intoxicați” de atâta artă. Spre rușinea noastră, am abandonat după ce vizitasem „doar” jumătate din expoziție. A fost prea mult pentru o perioadă așa scurtă de timp. Cert este că, și pentru un neavizat ca mine, geniul artistului trece dincolo de timp iar diferențele epocilor și stilurilor sunt bine puse în evidență de modul în care sunt expuse. Cu siguranță că într-o săptămână…
Am trecut apoi la arhitectură.
Este aproape un termen comun expresia „căsoi cât Palatul Pitti”. Și este justificată. Aproape de Arno și de Ponte Vecchio, palatul este expresia succesului în afaceri a unui nene, Luca Pitti, de meserie… bancher. De-a lungul timpului, palatul i-a găzduit pe membrii Familiei Medici, dar și pe Napoleon și mulți alții, un fel de casă-comoară, ticsită de minunății și de bogățiile vremii. Și pentru că așa minunăție de palat merita un parc pe măsură, soția lui Cosimo I de Medici, a demarat construcția parcului pe pământul cumpărat de la un nene, Bogoli pre numele lui. Cum s-a transformat Bogoli în Boboli… asta numai limba italiană știe. Cert este că de mult timp – ceva mai bine de 450 de ani – parcul este cel care a dat tonul în peisagistica pe bani foarte mulți. Păcat că l-am vizitat spre seară și că vremea a fost la limită!
Am lăsat pentru final un obiectiv turistic care m-a ajutat să înțeleg cum realizarea tuturor minunilor văzute a fost posibilă în acele timpuri, în acel loc.
Da, este vorba despre Signoria/Primăria din Florența. Muzeu și totuși funcțională în rolul pentru care a fost concepută. În Piața Signoriei sunt expuse mai multe copii ale unor statui celebre, cea mai celebră fiind cea a lui David de Michelangelo.
Clădirea în sine, a fost concepută ca sediu al guvernului medieval/renascentist al Republicii Florentine și locuință temporară a membrilor acestuia. Vizitând muzeul, am ajuns într-o cameră a hărților lumii cunoscute a acelor vremuri, lume din care Republica își trăgea seva și puterea. Iar lumea reprezentată acolo era… Terra, așa cum o cunoaștem noi astăzi. Și nu se poate să nu te marcheze ideea că, atunci, în secolul XV, niște oameni, fără GPS și fără ghizi de călătorie, făceau comerț la scară planetară. Și că acele hărți, ca niște desene de copil, reprezentau cea mai de preț comoară a urbei. Că, nu întâmplător, numele unui continent, America, a fost dat de Amerigo Vespuci, născut în Florența. Și să ÎNȚELEGI că „Atena Renașterii” nu putea exista fără suportul economic al imensei mașinării comerciale și bancare a vremii.
Redevenind prozaic, am remarcat că toate comorile istorice ale Florenței sunt puse în valoare cu dedicație și cu știință de carte de autoritățile Italiene și că generează venituri, cred eu, deloc de neglijat și acum, după sute de ani. Este drept că spiritul latin transpare în multe manifestări cotidiene („controalele” de securitate de la intrarea în muzee, bișnițăreala cu bilete de intrare, atitudinea generală a ghizilor, etc.) dar totuși trebuie să remarc faptul că autoritățile fac o treabă bună când vine vorba de pus în valoare trecutul.
Gastronomic – o încântare! Poate cea mai bună pâine iar bisteca fiorentina… ei bine aș putea spune multe. Iar după trei zile la Florența, vinul a început să aibă parfum și savoare, dar nu brusc, ci treptat, insinuant și adictiv…
Am părăsit Florența, îmbarcați în mașinile rezervate din timp, luând cu mine și o mostră a înțelepciunii locale. În fond vinurile toscane nu sunt rele deloc…
În Masterplan (observați majuscula!) următorul punct de cazare era San Gimignano. Dar plecând noi dimineața, nu era păcat să ratăm o groază de puncte de interes de pe traseu? Așa că prima oprire (scurtă) a fost la una din vilele de la țară ale Familiei Medici.
Peste tot amprenta puternicei familii. Deși restaurată corespunzător, după „intoxicația” florentină, Villa Mediceea Caiano, este ușor ștearsă ca impresii, în ciuda peisajului magnific. Am ajuns acolo în jurul orei 11.00, și am aflat că era oră de pauză. Dar dacă tot am bătut drumul, doamna tare amabilă rămasă de strajă ne-a oferit un tur gratuit. A fost singurul! Gratuit, zic.
Ne-am continuat drumul spre VEST și, conform planificării, am făcut și o scurtă oprire la una din nenumăratele podgorii ce se întind de-a lungul drumului, Castello di Verrazano.
Ei bine, Castello este chiar un castel. Construit pe un vârf de deal-munte. Cu o rută de intrare pe un drum pietruit, intimidant prin îngustime și curbele strânse pe marginea râpei. Dar finalul merită. Peisajul magnific al unei văi terasate și plantate, nemțește aproape, cu viță de vie cultivată ca la carte. Deși cârciuma aferentă cramei este una de dimensiuni impunătoare, cam aglomerat. Aglomerat și la vizita cramei, unde trebuia să ne programăm din timp. Așa că am luat cu noi frumusețea peisajului și am purces către San Gimignano.
Mă așteptam ca expresia „cazare în cetate” să se traducă prin cazare într-o pensiune situată în vecinătatea unei cetăți. Ei bine, NU!
San Gimignano este situată în provincia Siena și este o cetate medievală care ocupă vârful unui deal ce pare ditamai muntele (formațiune caracteristică Toscanei unde, pe o câmpie plată ca în palmă sunt numeroase excrescențe, dealuri care prin comparație cu întinderea câmpiei par cogea munții). Întrucât planul de urbanism și sistematizare al unei cetăți medievale acorda o importanță redusă traficului auto, alături de cetate este amenajată o parcare suficient de încăpătoare. Așa cum este de așteptat, parcarea este amenajată undeva pe coasta dealului, cam la jumătatea distanței dintre vârf și poale. Când am oprit în parcare, am scos valizele din portbagaj și am privit în sus, mi-am declarat pe loc aversiunea față de tot ceea ce înseamnă „dark age”. Mai bine stau acasă. Dar – Minune! – o minte luminată a gândit și realizat un ascensor ce te duce din parcare tocmai la neasemuita cetate.
Asemeni lui Dante Aligheri (care a poposit pe aici prin secolul XIII) și noi am petrecut trei nopți în cetatea care datează din secolul I și care a intrat, în zilele noastre în patrimoniul UNESCO. Mi s-a părut că este un mod inteligent de conservare sustenabilă a unor vestigii culturale, transformarea încăperilor cetății în pensiunii, cu baie și internet dar păstrând întregul aspect medieval al cetății. Pe timpul zilei, cetatea este ticsită de turiști – mii. Seara totul se liniștește și te poți bucura de terasele și restaurantele locale. Panoramele oferite de împrejurimi, dar și imaginea turnurilor care au făcut faimos locul, merită toți banii. Care, apropo, nu sunt foarte mulți. Iar la târgul săptămânal (vinerea parcă) poți lua contact cu bunătățile eco-bio și E.U. ale zonei.
Așa cum ne este obiceiul, noi nu am stat locului ci am migrat zilnic spre noi destinații.
Una dintre ele a fost Siena.
Este clar că modelul Florenței a fost adoptat în toată Toscana. Din păcate o ploaie cumplită a făcut să nu putem vizita decât piața centrală și muzeul primăriei.
Între timp, vinurile locale deveniseră bune rău! Nu puteam rata vinăriile situate în partea de SUD a Toscanei. Și, sub pretextul târgului săptămânal, am vizitat Radda in Chianti.
Aici am primit o mostră a mâdriei/aroganței locale în ceea ce privește vinul. Osteniții fiind, am poposit la o terasă ce nu părea cine știe ce lumină. La o gustărică cu brânzeturi, ne-am gândit că ar merge și un vin. Cerând detalii despre acesta (când s-a născut el, vinul), tanti ospătărița ne-a replicat cu emfază: „Familia noastră nu vinde în restaurant vin mai tânăr de șapte ani!”. Am înțeles brusc că: a) Familia ei deține restaurantul; b) Familia ei produce vinul care se vinde în restaurant; c) Familia ei ține la etichetă și își răsfață clienții doar cu produse de calitate. Sincer, avea cu ce se mândri.
Atunci când pronunți „brunello” faci automat asocierea cu două localități: Montalcino și Montepulciano.
Dacă există un kilometru zero al producătorilor de vinuri, în mod sigur el se află situat la jumătatea distanței dintre Montalcino și Montepulciano. Acolo, pe dealurile uscate, fiecare familie este mândră de cupajele sale și păstrează rețete ale perfecțiunii în vinificație. Altfel, niște sate cu case din piatră, pe care le bănuiești că ascund grote ce au inspirat, în 1969 pe Stanley Kramer să regizeze „Secretul din Santa Vittoria” cu magnificii Anthony Quinn și Virna Lisi. Nu puteam rata una din numeroasele degustări de vinuri dar mie, în calitatea din ce în ce mai palidă de nebăutor, mi-a rămas la suflet înghețata din Montepulciano. Este drept că tot acolo am „cunoscut” și un Pinnot Griggio care, ziceau prietenii cunoscători, era o eroare delicioasă a unui vinificator. Zău că era!
Am părăsit San Gimignano mai grei cu câteva sticle și ne-am îndreptat spre următoarea destinație a periplului toscan: Lucca.
Aici ne-am cazat la o pensiune situată – unde în altă parte – între zidurile cetății. Totul curat și civilizat dar cu o mai pronunțată tentă de turism comercial. Și nu fac referință doar la puzderia de restaurante ci și la numărul magazinelor în care produsele din piele sunt la loc de cinste.
Punct obligatoriu de trecere: Pisa.
Vestea proastă: turnul este tot înclinat! Vestea bună: nu a căzut încă. În rest, puzderie de oameni care, sincer, chiar au ce vedea, parade medievale și mâncare, italienească este drept, dar cu pronunțat accent internațional. Adică, așa cum se așteaptă turiștii să fie mâncarea italienească. Personal, am economisit energia necesară urcării în turn, contribuind – zic eu – astfel la conservarea lui și m-am mulțumit cu imaginea lui, fără selfie.
Am păstrat pentru final o scurtă evadare din Toscana, în regiunea vecină, Liguria. Asta deoarece am vrut să vizităm Cooperativa Agricolă „Cinque Terre”. Deci am purces spre La Spezia.
Deoarece planificasem vizita cu vaporul, și doream să nu ne îmbarcăm din La Spezia, am trecut pe la periferia orașului și ne-am îndreptat spre partea finală a Coastei Amalfitane, către Riomaggiore, una dintre cele cinci localități (Riomaggiore, Manarola, Corniglia, Vernanzza și Monterosso al Mare) care, împreună formează Cinque Terre. Din motive de încadrare în durata unei zile, hotărâsem să ne îmbarcăm la Riomaggiore pe unul din vasele de pasageri ce circulă în regim de autobuz din 30 în 30 de minute între La Spezia și Monterosso al Mare. Urma să debarcăm pentru o vizită scurtă și masa de prânz la Vernanzza.
Datorită aglomerației – era sâmbătă – era interzisă coborârea cu mașina până în sat, dar o tanti de la carabinieri ne-a indicat să luăm un Maxi-Taxi. Bine că n-am coborât cu mașina! Drumul era clar construit pentru cunoscători iar experiența mea de șofer nu include și coborâtul pe scări (la propriu!). Mica mea experiență de barcagiu a făcut să mă treacă toate spaimele văzând cum acostează pentru îmbarcare un ditamai vasul, făcând slalom printre colții de stâncă vizibili peste tot, pe o mare care a cunoscut și zile mai liniștite. Cu mult degajament, Căpitanul a scos vasul în larg și ne-am îndreptat spre NORD.
Construite în niște crăpături în stâncă, Manarola și Corniglia.
Casele, construite una peste alta, stau aninate cuminți pe peretele stâncos. Fiecare localitate are micul său golfuleț unde vasul acostează, printre stânci, și unde pescarii locali își țin bărcile, care, în marea lor majoritate, au cunoscut și zile mai bune. Un pic mai sus, iese din tuneluri, ici și colo, calea ferată. Și mai sus, pe creastă, șoseaua. Fiecare localitate are propria parcare pe creastă. Toate pensiunile promovează mesajul că nu asigură căratul bagajelor din parcare până la locul de cazare. Nu este greu de priceput de ce…
Am aflat că vasul, ca toate celelalte care asigură naveta aparțin… Cooperativei Agricole de Producție „Cinque terre”, care este și un soi de brand.
După vreo jumătate de oră, pe mare, și două acostări, printre stânci, am ajuns la destinația călătoriei noastre, Vernanzza.
Aici, oriunde te duci, ești cu fața la mare ori la stâncă. Până și mormintele/casetele din cimitir sunt orientate cu deschiderea spre mare. Altceva decât să te bucuri de măreția naturii și de cerbicia cu care oamenii au stăruit să construiască acolo, nu prea ai ce face. Magazinele de suveniruri sunt și ele orientate spre produsele obținute din dărnicia mării. Hai la masă!
Restaurantul, efectiv aplicat pe o fațadă de stâncă și sprijinit în ceva, știe el ce. Plin! Dar cu personal de ajuns și eficient.
Cititorule, dacă vreodată ajungi pe acolo, dă deoparte orice din meniu și comandă specialitatea casei, atât la felul principal cât și la desert! Pentru că nu știam ce să aleg am comandat, la noroc, specialitatea casei. Măcar era ieftin. A fost cea mai mega-ultra-super masă cu fructe de mare servită în tot turul. Foarte mult și DELICIOS! Iar denumirea desertului ascundea o combinație de înghețată de vanilie (locală) garnisită cu dulceață caldă de căpșuni… Uite așa ajungi să ai probleme cu greutatea!
Aș mai putea să spun câte ceva și despre Sophia Loren, pe la 18 ani, deghizată în ospătăriță, dar nu o să o fac!
Călătoria de întoarcere, la bordul altui vas, al aceleiași cooperative, cu alt Căpitan, dezinvolt și cu plete în vânt și ăsta (probabil că era condiție la angajare), a decurs fără probleme. A, dar a început ploaia. Care, când ne-am urcat în Maxi-Taxi a devenit torențială. Să vă povestesc cam în ce fel a fost drumul de urcare până la locul unde lăsasem mașina? Mai bine, nu!
Dar orice este bun are un sfârșit. Tot așa, și periplul nostru toscan.
Pe drumul de la Lucca către Florența, am hotărât să ne abatem un pic prin Empoli, faimos pentru articolele din pielărie.
Sincer, n-am cumpărat nimic. Dar am avut șansa să trecem prin târgul de Duminică, care se ține undeva lângă gară.
La așa vinuri, brânzeturi și salamuri, totul asortat cu o pâine care mi-a rămas de referință în domeniu, cred că veselia băieților este explicabilă. O remarcabilă tușe de spirit local…
La Florența, predat mașina, cumpărături de „am fost în Italia” din aeroport, avion și acasă. Obosiți, dar mulțumiți!
Concluzii:
- Toscana este o altfel de Italia. Nu cunosc restul ca să spun că mai bună sau mai rea, dar, în mod sigur diferită.
- Prețuri Ok! Cazarea la pensiuni nu creează surprize, eventual surprize plăcute.
- Oameni calzi, cam ca noi, poate un pic mai dinamici.
- Șosele foarte bune, cu taxă pe care nu îți pare rău că ai plătit-o.
- Sfârșitul lunii Mai, perioadă excelentă, termic și peisagistic. Pe noi ne-a încurcat un pic ploaia, dar se întâmplă…
- Dacă vrei un tur cultural, mai bine planifică o lună! Și cumpără bilete din timp. Statul italian știe ce valoare au comorile pe care le expune!
- Mâncare excelentă! Foarte gustoasă! Bistecca Fiorentina este probabil varianta originală a steak-ului texan. Pastele ok, dar cred că sunt alte zone cu paste mai… paste. Brânzeturile – concurență unu la unu cu cele franțuzești. Salmurile, fără rival, poate ceva spaniol să mai intre în competiție. Înghețata… made in Italy! Și, mai presus de toate, pâinea. Cred că este originalul.
- Dacă, dintr-un motiv sau altul, nu consumați, să nu îndrăzniți să le gustați! Vă „prind” cam din a doua încercare, când constați că nu sunt acre, nu sunt dulci, nu sunt aspre, sunt…Divine!
În mod absolut sigur, mai vreau Toscana!
Nessy – 2019