De la o vreme (cândva după trecerea în noul mileniu, cred) românii au deprins, la nivel de masă, obiceiul de a-și „face un concediu afară”. Și cum „afară” poate însemna cam orice cuprins între Bulgaria și… Japonia dar costurile aferente concediului sunt în mod cert diferite, o parte dintre noi am căutat o variantă care să îmbine cât mai bine petrecerea unui timp de calitate – orice o însemna treaba asta – cu un nivel al cheltuielilor cât mai redus, nu este de mirare că am ales, „în trend”, Grecia ca destinație favorită. Mai ales că mai sus numita țară cuprinde o groază de insule și insulițe.
Acum, românii, fără deprinderea turistului mai de la vest de a căuta experiențe noi pe meleaguri noi, au căutat să „teraformeze” meleagurile nou descoperite după chipul, asemănarea și modul lor de viață, aducând cu ei, pe lângă bagajul inocenței și pe cel moștenit din fosta eră.
La rândul lor, grecii, neam de negustori cu ștate vechi în turism, au sesizat oportunitatea și s-au adaptat momentului. Mai ales că doleanțele noilor musafiri erau mai ieftin și mai ușor de îndeplinit. Mai ales că există o oarecare similitudine, genetică – aș putea zice, între toți cei care suntem trăitori în zona balcanilor.
Așa se face că mare parte din cei care își doresc o vacanță „afară” când se gândesc la Grecia se referă, de fapt, la Thassos: este în Grecia – este, este insulă – este, este la Mediterana – este, se poate ajunge cu mașina – se poate, seamănă cu neprețuita Mamaia – oh-ho-ho ce mai seamănă, este „pe ieftineală” – cam este. Ce să mai vorbim? Este ce trebuie!
Și nu că aș fi eu parte a cine știe cărei facțiuni elitiste, dar cred că mă înțelegeți de ce am refuzat cu cerbicie invitațiile celor din grupul nostru pentru o scurtă vacanță în Thassos. Spectrul unui timp petrecut pe ritmuri de manele în mijlocul unei mulțimi care se „îndestulează” mediteraneean cu conservele din portbagaj, m-a făcut ca, mereu, să refuz călătoria către sus-numita insuliță.
În 2019 însă, m-au dovedit: din multe, multe motive, într-o frumoasă după-amiază de iulie, m-am îmbarcat, cu nevastă și bagaje în mașina prietenilor (care – ATENȚIE! – petrec minim două vacanțe pe an acolo) cu destinația Thassos. Cu promisiunea că „nu Mamaia”. Scepticismul meu: mult dincolo de cota de avarie!
Prima haltă de ajustare:Bulgaria, Makaza, localitate cu populație majoritar de etnie turcă, relativ aproape de granița cu Grecia unde un întreprinzător bulgar a construit un veritabil SPA dar a menținut și funcția de han la marginea drumului pentru turistul cu perspectiva unei nopți pe drum.
Aici a fost prima surpriză plăcută: deși am ajuns destul de târziu, o masă chiar bună cu specialități semi-turcești, udată cu vinișor local – de calitate aș putea spune – și noi toți trecuți, nu știu cum, rapid pe modul „vacanță”. Camere curate, personal civilizat, ce să mai, ok!
A doua zi, de dimineață, după un mic dejun chiar bun, am realizat că și locația, fără a fi deosebită, era chiar frumoasă.
Grecia ne aștepta cu o căldurică de iulie de toată frumusețea, dar cu drumuri civilizate, cu taxe de autostradă ușor de suportat și un drum de aproape 6 ore până la Keramotis, localitate de unde trebuia să luăm ferry-boat-ul până în Thassos. Odată ajunși la destinație, m-au cuprins iar gândurile mai puțin fericite: puzderie de mașini cu numere de RO care se îmbarcau cu aceeași destinație. Dinspre insulă, puzderie de mașini cu numere de RO care…
Dar asta e! Am ajuns până aici, mergem mai departe! Noroc cu marea care este splendidă, noroc cu echipajul profi de pe ferry care se mișcă extrem de bine, noroc cu condițiile, absolut Ok, de călătorie, noroc cu vremea splendidă…
După 45 de minute am ajuns în portul Prinos, unde echipajul de pe ferry și-a făcut numărul de magie și a debarcat puzderia de mașini la fel de repede precum a îmbarcat-o. Prima impresie: neutră. Nici de bine, nici de rău. Observ că mai toate mașinile o iau la stânga, spre NORD, iar noi o luăm la dreapta, spre SUD. Drumul către pensiunea, mult lăudată de prietenii mei buni, bun dar un pic neîngrijit. Sătuce specifice Greciei, cu străduțe înguste și case de piatră. Cald! Măcar asta este de bine…
Acum am să vă spun ceva: am promis că nu o să dau detalii despre locația pensiunii, sper că o să înțelegeți de ce. Tot ce vă spun este că este situată pe partea de VEST a insulei, undeva între Skala Kallirachis și Limenaria.
Și am ajuns. Atunci când mi-au promis o săptămână de tihnă cu burta la soare, prietenii mei nu aveau cum să greșească pentru că pensiunea asta este un colțișor de Paradis, izolat în mijlocul unei insule destul de aglomerate.
Am avut surpriza unui „studio” amplasat, practic, deasupra mării. Deținut și îngrijit de o familie de oameni muncitori și – lucru rar! – cu bun gust, complexul arată aproape de excelent. Până și „problema” plajei pietroase și a nelipsiților arici de mare a fost rezolvată, cu multă muncă de familie: culoare marcate prin care puteai să ajungi la zona nisipoasă ce începea la 10 metri de mal și de pe care juniorii familiei alungau înțepătorii. Grădina amenajată în așa fel încât, cred, trei grupuri diferite ar fi putut face grătare fără să se incomodeze unii pe alții. Ordine, curățenie și atenție la detalii. Până și cățelul știa că nu este voie să tulburi liniștea oaspeților. Nici urmă de petrecăreți de ocazie ori de aglomerația la care mă așteptam. Ba, cu rare excepții, în afară de vecini localnici – nimeni pe plajă. Am aflat ulterior că, întrucât erau în business de cel puțin 20 de ani, aveau și o politică de selecție a oaspeților, în sensul în care cei mai exuberanți, să zicem, nu mai găseau camere libere de închiriat. Multă muncă, dar rezultate pe măsură și totul la un preț mai mult decât acceptabil. În mod sigur mai mic decât în Vamă.
Singura mea problemă la acel moment a fost că, ori de câte ori admiram marea de pe balcon, exista, aproape de orizont ceva ce îmi aducea aminte de muncă. Dar numai atât.
Ei bine, veți întreba, și cum faci să nu o iei razna de atâta liniște. Sincer, pentru mine liniștea nu constituie un impediment. Dar am avut ocazia să și „colindăm”, în stilul nostru caracteristic, și prin locuri mai aglomerate.
Unul dintre ele, deși nu tocmai aglomerat este și satul Kazaviti.
Situat cumva spre interiorul insulei, destul de departe de mare, satul are farmecul lui aparte de sat… montan. Cu case mai mult sau mai puțin răzlețe dar cu arhitectură distincte, satul arată – și probabil este – ca un sat de case de vacanță. Rarii localnici au profitat din plin de topografia frământată amenajând locante cu deschideri spre peisaje pitorești, în cele mai neașteptate locuri.
Și am putut vizita și biserica satului care, cum altfel, aducea destul de bine cu bisericuțele din Moldova noastră. Oricum, dacă planificați să ajungeți pe acolo, ar fi bine să fiți șoferi buni. Drumurile cu lespezi de piatră nu sunt chiar cele mai plăcute drumuri, mai ales la pante de peste 35 de grade (nu exagerez!). Vizita în Kazaviti poate fi planificată și ca o excursie de câteva ore pentru servitul mesei de prânz, deoarece există sumedenie de oportunități.
Nu puteam rata un târg săptămânal la Prinos.
Pe lângă minunățiile de fructe pe care le poți cumpăra la prețuri extrem de decente, acolo am întâlnit și doi… ciobani/bandiți/moși din Creta de la care am cumpărat cel mai cașcaval cu gust de lapte pe care l-am mâncat vreodată.
Și pentru că tot veni vorba de mâncare: masa de prânz nu este o problemă deoarece în raza pedestră de acțiune aveam mai multe… pescării/restaurante unde poți găsi multe rețete delicios de simple pe bază de pește, brânză și ulei de măsline. Iar în Skala Marion, prietenii noștri m-au dus la un restaurant pentru care m-am înscris pe Trip Advisor deoarece oamenii ăia merită toată reclama din lume. Review-ul meu îl găsiți aici.
Zău că a meritat efortul de a-l scrie și publica. Nu știu ce anume m-a făcut să-mi placă atât de mult locul ăla, că am mâncat și mâncăruri incomparabil mai bune sau mai sofisticate. Probabil este vorba despre atmosfera de tavernă autentică și de faptul că este un restaurant în care te așezi la masa unei familii al cărei musafir ești. Dacă ai noroc și-l prinzi și pe unchiul care cântă la buzuki împreună cu verișorul și cu vânzătoare de la magazinul din colț, în mod sigur nu-ți mai vine să mai pleci de acolo. Sau poate este locul, dar nu cred deoarece de jur împrejur sunt terase mult mai fățoase și cu poziție mai bună la port dar în care, în afara ospătarilor nu prea vezi pe nimeni. Sau poate este Nikos, proprietarul, cu mâini de pescar muncit și cu inimă cât albastrul Mediteranei. Ori poate bucătăreasa, soția lui Nikos, cu mâini de gospodină de-a noastră (dar care gătește un pic sărat!) și de la care nu te poți aștepta să facă același fel de mâncare de două ori la fel, ori poate copii, frații, verii și toată familia aia care nu știe să meargă ci doar să alerge în speranța de a smulge un zâmbet de mulțumire. Fapt: Thassos, pentru mine nu există fără Nikos și a lui Armeno Taverna.
Nu puteam să fac excepție, nici de data asta, de la regula care mă face să fac fotografii de pe drumul între diferite locații. De data asta însă sunt mai puține, nu pentru că aș fi făcut mai puține ci pentru că am realizat prea târziu că includ și persoane…
Și apropo de drumuri: întreaga insulă este înconjurată de o șosea de coastă care este circulată și de transportul public. Mi s-a spus că un astfel de „tur” al insulei durează circa 6 ore dar nu am fost curios.
Dacă totuși vă încearcă dorința, bancar sinucigașe, de a vizita un magazin de desfacere al unei fabrici de bijuterii din aur, în Thassos aveți ocazia să vizitați Iris Gold Diamond Factory.
Din interior nu pot să vă arăt poze că nu m-au lăsat să le fac decât pe astea cu aleea. Dacă doriți să aveți dureri de cap permanente în relația cu partea feminină a familiiei, cred că în viitor veți putea locui și la hotelul ce se construiește lângă.
Bineînțeles că trebuia să vizităm și orașul turistic (un soi de Eforie mai șmecheră) Limenaria.
Începând cu Limenaria, litoralul se aglomerează. Nu am depășit acest punct, lăsând restul coastei pentru altădată.
Am comparat Limenaria cu Eforia dar comparația este mult forțată și răutăcioasă deoarece, în afara forfotei de pe „corso” nu prea mai sunt alte asemănări. În Limenaria poți găsi și cafenele în care poți alege din sute de sortimente, și piața de peșteîn care poți cumpăra cam orice înoată în Mediterana, și nenumărate taverne, obiective care, din păcate lipsesc la Eforie.
Și ce-am mai făcut în Thassos? Păi m-am odihnit, am făcut baie (pe săturate), am „mâncat sănătos”… M-am relaxat… Am lenevit… Și asta nu că nu aș fi avut e face. Decât de pescuit nu m-am apropiat.
Deși în fiecare dimineață îmi treceau pe la fereastră acești domni… Iar gândul meu zbura, măcar pentru o vreme la Mirifica.
Nici nu știu când a trecut săptămâna. Timp în care nu am avut parte de nimic din ceea ce mă așteptam. Mai mult, mi-a plăcut suficient de mult ca anul acesta, să doresc să repet experiența. Și să regret că nu am ajuns în Thassos mai demult.
Ce să faci? Ăsta-s io’: Open mind și plin de prejudecăți!
Februarie 2020