Este clar: îmbătrânesc! Că altfel, zău nu înțeleg ce este cu asemenea puseuri de nostalgie…
Am fost de curând în urbea care a dat țării un om de mare valoare – pe mine! Și, în tentativa mereu de actualitate de a nemulțumi pe toate neamurile, pe toți prietenii și cunoscuții în mod absolut egal prin faptul că ajung pe la fiecare 5 minute pe an, am trecut pe podul de la confluența Gemărtăluiului cu Oltețul. Acum nu dați ochii peste cap în sensul de „ce Dumnezeu or mai fi și astea” că ar fi trebuit șă știți că Oltețul este un râu, afluent al Oltului iar Gemărtăluiul… ei bine este un pârâu, afluent al Oltețului.
Acum întrebarea firească ar fi: care este legătura cu nostalgia? Păi este că în urmă cu fo’ 40-45 de ani pe aici îmi făceam veacul, și ucenicia, în ale pescuitului. Ca să fiu complet sincer, am luat microbul pe la 6 ani când tata a avut ne-inspirația de a mă duce să drumețesc pe malul Bălșiței (asta chiar nu știu ce rang de apă are, dar este afluent al Gemărtăluiului. Și în pârâiașul acela care mi se părea imens (să tot aibă 1,5 m lățime), cu o nuia de alun, ață de papiotă, o plută dintr-un dop și un chibrit plus un ac confecționat dintr-un ac cu gămălie am prins primul meu pește. Și am devenit dependent! Oricum, involuntar, cred că eu am inventa catch & release-ul, că dacă nu aveam un borcan cu apă… mureau peștii.
Mai apoi, după ce am mai crescut un pic, împreună cu băieții de pe stradă (am fost o stradă întreagă numai de băieții, cam același leat), am trecut la nivelul următor: Gemărtăluiul. Păi era cu totul altă chestie!
Asta era apă mare – unii chiar s-au înecat în Gemărtălui – și venea de departe, printre vii și grădini de legume. Erau chiar și ceva familii de bulgari care cultivau zarzavaturi chiar pe malul apei.
Aici era nevoie de scule măi nene: bețe de trestie de casă (îndreptate la lumânare!), fir de nylon de 0,15 mm (și poate știți ce aventură era să-l găsești), plută din pană de păun și – culmea rafinamentului – ace de 28 sau chiar 32 de care puteai cumpăra numai cu programare de o săptămână de la nea’ Mihăilă, poștașul. Că fără sculele astea nu aveai nicio șansă să prinzi soreață (oltenescul de la oblete). Și trebuia să ai un miez de biscuite perfect, nici prea moale, să cadă din ac, nici prea tare, să nu înțepe. Și trebuia să „tragi” în lung, „din ciocnitură”, că altfel…
Am continuat evoluția firească: Cleanul. Dar aici altă alergătură că jivina nu „trăgea” decât la lăcustă și lăcuste nu erau tot timpul. Ba chiar, la un moment dat, am prins, după o ploaie zdravănă de vară, și vreo 3 cărășei, tot ca palma și mai mici.
Multe s-au schimbat de atunci, cel mai mult chiar eu. Plus că nu știu ce deștept de edil local, om cu știință, a amenajat o groapă de gunoi aproape de confluența celor două râuri. Dar și acum, așa cum se poate vedea în foto, sunt oameni care dăruiesc ceva din timpul lor Gemărtăluiului.
Un lucru însă a rămas la fel: și atunci, și acum, pe malul apei nu știu când trece timpul. O zi dispare imediat. Și la sfârșitul zilei îmi rămâne în suflet un dor ciudat, de a mă întoarce, deși nici nu am plecat, încă!
Am lăsat Oltețul în pace, bucurându-mă în secret că nici acum n-a făcut nimeni nimic ca să prevină inundațiile și, pe cale de consecință, nu s-au găsit oameni de bine care să-și facă viloacă pe malul apei. Doar olarii din Oboga ce-i scobesc malurile în căutarea formelor ce vor fi….
Nessy – 2017